vineri, februarie 03, 2012
Gânduri bune de la părinți pentru părinți
luni, ianuarie 30, 2012
Pierdut rețetă de crescut copii
”De când nu mai avem o singură carte de puericultura, ci o sută, de cînd sfaturile bunicii sunt bune de aruncat la gunoi iar ale mamei întâmpinate doar cu un zâmbet disprețuitor, de când am pierdut rețeta de crescut copii, am pierdut și ceva mult mai prețios: încrederea că ceea ce facem, facem bine.
Copilul meu nu ia în greutate conform graficelor. Unde am greșit? Băiatul meu e agresiv cu ceilalți copii în parc. Unde am greșit? Fetița mea de 3 ani nu știe încă să adoarmă singură. Unde am greșit? Copilul meu nu mănâncă alimente de culoare verde. Of, Doamne, unde am greșit?
Sentimentul de vinovăție și teama că ai putea face ceva greșit sau chiar foarte greșit a devenit un companion de nedespărțit al mamei secolului 21. Desigur, părinții și bunicii noștri foloseau metode pe care acum le considerăm rudimentare dacă nu chiar dăunătoare. Copiii erau lăsați să plângă singuri în pătuț până când adormeau, erau trimiși la creșă de la câteva luni și purtați apoi cu cheia de gât în primii ani de școală. Erau învățați prematur să facă la oliță de cum se puteau așeza pe ea și erau obligați să mănânce tot din farfurie. Părinții secolului 21 au revoluționat puericultura, au negat și abolit fiecare percept pe care vechile metode de creștere a copilului se bazau. Și ce a rămas în urmă? Multe lucruri bune, idei și soluții noi dar și multă, multă îndoială, nesiguranță și sentimente de vinovăție.”
joi, ianuarie 26, 2012
Vrei un ceai de la treibădică? Hai în Piață!
miercuri, ianuarie 25, 2012
Treibădică vs. Jandarmeria Română (un alt fel de home movie)
La nici 24 de ore de la ”ocuparea trecerii de pietoni,” Curtea Constituțională a declarat comasarea alegerilor neconstituțională. Bravo, băieți, a fost o acțiune frumoasă! Mulțumim, Mugur pentru film.
luni, ianuarie 23, 2012
Sexul pe înţelesul copiilor
sâmbătă, ianuarie 21, 2012
pîș-pîș prin labirintul lui nu-mai-pică-odată
vineri, ianuarie 20, 2012
Piaţa oamenilor frumoşi
joi, ianuarie 19, 2012
6 poziții pentru nopțile în familie
luni, ianuarie 16, 2012
Și noi ne-am delimitat sau Cum mi-am petrecut ultimele lupte stradale
sâmbătă, ianuarie 14, 2012
Căutăm creșă pentru Toma
joi, ianuarie 12, 2012
De ce ne iubesc copiii noștri
Santa Claus is in the Living Room
duminică, ianuarie 08, 2012
hope
vineri, ianuarie 06, 2012
Amenintarea ninsorii
Sunt închisă într-o cameră mică care are gratii la ferestre, dar și la ușă. Mulţi dintre voi aţi asemăna-o cu o celulă de detenţie, dar mie îmi place s-o văd ca pe-o colivie cochetă şi strălucitoare. Mă simt foarte mulțumită de mine, foarte satisfăcută. Sunt fericită cu mine și am tot dreptul să fiu așa. Savurez, fără să mă grăbesc, această satisfacție. Îmi împing scaunul în spate pentru a putea admira mai bine rezultatul muncii mele. Am terminat mai devreme decât mă așteptam. Mă uit mulțumită la biroul care pare să se rupă sub greutatea cărților. Unele sunt deschise, altele nu. Laptopul este acoperit de notițe, scheme, instrucțiuni și însemnări mai vechi. Printre ele, văd o casă înaltă, desenată parcă de un copil. Nu îmi amintesc să fi desenat asta. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Stă aplecată, în mijlocul foii, ca într-un câmp alb, fără niciun drum care să ducă la ea. Aduce bine cu istoria mea personală, în care mi-e tot mai greu să despart momentele, să desfac firul încurcat al naraţiunii şi să stabilesc un fel de distanţă intimă între ieri şi azi. Continui fără să vreau să duc în mine un trecut mort, care nu a existat niciodată decât în mine. Mă uit pe fereastră. Nu se vede decât cerul întunecat, de iarnă târzie. Ameninţarea ninsorii, nu ar fi oare corect faţă de voi, să spun de pe-acum amenințarea și atât, îmi paralizează simţurile, redesenând în mintea mea casa izolată în mijlocul câmpului.
Închid ochii și imaginea persistă. Îmi relaxez mușchii frunții, obrajii și maxilarele. Îmi simt pleoapele grele, foarte grele, ca atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi relaxez ceafa și gâtul, apoi umerii și brațele până în vârful degetelor. Îmi văd coloana vertebrală cum se destinde și vertebrele mele se depărtează unele de altele ca niște mărgele rotunde și colorate înșirate pe un elastic. Expir de câteva ori profund și lent, imaginându-mi că o dată cu fiecare expirație, corpul meu devine mai moale, mai destins, mai liniștit.
Caut să mențin senzația plăcută și odihnitoare. La sfârșitul zilei de muncă, în fața maldărului de coli, plutesc într-o stare permanentă de calm și pace interioară. Rămân așa câteva minute bune. Aș putea rămâne în această stare minunată câteva ore bune. Deschid încet ochii și observ că ecranul laptopului s-a stins, dar notițele strălucesc acum mai puternic, iar starea mea de bine crește și ea în intensitate. Mă gândesc că văd asta pe ecranul unui televizor. Învârt butonul de luminozitate. Dintr-odată starea de bine devine și mai puternică. Mă copleșește. Pentru o clipă, îmi trece prin minte gândul că ar putea dura la nesfârșit și zâmbesc. Abia reușesc să mă rdic de pe scaun. Îmi iau paltonul din cuier și ies din colivia mea cochetă și strălucitoare. Închid ușa, verific responsabil grilajul și îmi trag din mers haina pe mine. Coridorul e lung, iar cîteva dintre neoane pâlpâie ritmic, chemând umbre jucăușe să mă însoţească spre ieşirea din bibliotecă. Coridorul ăsta pare mai degrabă un pasaj secret. Poate din cauza asta, îl traversez singură. În ultimii ani, a fost un pasaj secret care s-a intersectat cu viața mea de suprafață, m-a scos din bibliotecă, nu m-a lăsat să mă rătăcesc pe străzile Bucureștiului, m-a dus acolo unde am avut nevoie, la Hala Traian sau la aeroport, dar m-a și ocolit mult, m-a întos în subteran, m-a mai trecut o dată, măcar o dată prin locurile din care am plecat, m-a ajutat să recitesc, fără o logică anume, capitole ale unor cărți care nici măcar nu mi-au plăcut. Nu m-a lăsat să uit greșelile trecutului. Asta mi-e destul de clar. Mă face să cred că uitarea este imposibilă, că este o minciună gogonată care doar mă ajută să respir ușurată. Întotdeauna, ies regenerată din pasaj. Cu toții posedăm această uimitoare capacitate de regenerare, această energie vindecătoare care îşi are originea în interiorul nostru. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne imaginăm că adunăm această energie, ca şi cum am lua apă în căuşul palmelor, şi o direcţionăm spre acea parte a noastră care ne face probleme.
Cobor cu atenţie treptele de marmură. Afară e frig şi umezeală. Sub palton, starea de bine rămână nealterată, ca şi cum s-ar regenera permanent, independent de mine. Nu este nevoie să fiu atentă la vocea mea interioară, este suficient să acord atenție senzației de greutate plăcută care îmi stăpânește întreg corpul. Vocea interioară se aude ca dintr-un radio la care nu sunt atentă, generând un zgomot de fond, comfortabil și securizant. Traversez parcul Izvor. Îmi dau seama că sunt melancolică şi mă gândesc că e din cauza ornamentelor de Crăciun, care îmi amintesc de copilărie. La fiecare trei becuri, unul e ars. Mi se pare că-mi zâmbesc ştirb, aşa că le zâmbesc şi eu, tot ştirb. Viața e ca o oglindă. Dacă îi zâmbești, o să-ți zâmbească și ea, mi-a zis mie un profesor la Budapesta, acum câțiva ani. Inima mea bate liniștit și egal. O liniște plăcută mă împresoară. Nu mă grăbesc. În câteva minute am să ajung acasă. Traversez strada, după ce mă asigur cu prudență că nu vine nicio mașină. Deși nu este târziu, orașul pare părăsit. Lângă scara noastră, e un cabinet stomatologic. Mă opresc și mă uit pe geam. Un bărbat stă întins pe scaun. Seamănă cu Mihai.
Îmi aprind o țigare și urmăresc procedurile medicale, care îmi par deosebit de complexe. Stomatologul execută o obturație de canal, folosindu-se de tot felul de instrumente nichelate, frumoase, ca niște podobe scumpe. În cadru intră asistenta care pregătește o pastă albă pe o lamelă. O văd cum zâmbește decent și știu că în tot timpul ăsta, în cabinet, stomatologul poartă un monolog relaxat, binevoitor și în același timp neutru pentru a-l ajuta pe clientul său să se relaxeze. E cald în cabinet. Amândoi poartă halate cu mânecă scurtă. Imaginile sunt dublate oarecum nefericit de vîntul rece de afară. Mintea mea își reprezintă acele endodontice care curăță camera pulpară și canalele radiculare, pregătindu-le pentru sigilare. Țigarea mea se arde repede. O fi din cauza vântului? Îmi mai aprind una. Pasta albă pregătită de asistentă aduce bine cu energia luminoasă și vindecătoare pe care eu reușesc să o prind uneori în căușul palmelor și să o îndrept spre acea zonă a corpului care îmi face probleme. O bătrânică se oprește lângă mine și se uită și ea pe geam. Ține de mână o fetiță care nu ajunge să vadă înăuntru, dar care stă liniștită ca și cum ar reuși să vadă prin peretele casei. Bună seara! Niciodată nu am reușit să îmi înfrîng frica de dentist, îmi spune și zâmbește trist. Mă uit la ceas. Acum am îmbătrânit și am rămas complet fără dinți, dar tot mi-e frică. Îi zâmbesc și mă mai uit o dată la ceas, de data asta mă uit bine, urmăresc secundarul un cadran întreg și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Bătrânica își aranjează fularul la gât, privind în pământ. Veniți des aici? Ridic din spâncene pentru că nu știu ce să-i răspund. Ajung din ce în ce mai rar acasă, în ultima vreme. Bătrâna pare că se gânește la ceva. Să mergem, puiule! E târziu și nu vrem să se îngrijoreze bunicul. Așa-i că nu vrem? Nepoțica se dezlipeste de peretele transparent și o ia de mână. Nu apucă să facă doi pași că mă trezesc spunând Multă sănătate și putere de muncă! La mulți ani! Copilul rămâne pe direcție, dar bătrânica se întoarce și îmi zâmbește peste umăr fără să zică nimic. Se îndepărtează încet, în ritmul copilului. Mai trag un fum și mă uit pe geam. Dintr-o dată, scaunul e gol. Stomatologul își scoate mânușile sterile și le aruncă într-un coș nichelat, care face parte din aceeași colecție de decorațiuni și podoabe scumpe. E rândul meu să mă duc acasă. Totuși, aș putea intra să-l salut pe domnul doctor. N-ar dura mult, în cinci minute aș fi acasă.
Stomatologul la care merge Mihai este unul foarte bun, dintre cei mai buni. Are cabinet în buricul târgului. Ușile de la intrare sunt mari și impunătoare, deasupra clanței care are forma unui cap de leu, este fixat un ornament de Crăciun, și acesta ales cu mult bun-gust. Îl prind pe leu de coamă, răsucesc și intru. Chiar înainte să pășesc înăuntru, crengile negre și desfrunzite ale copacului din curte, îndemnate parcă de vântul din ce în ce mai puternic, mă lovesc în spate. O iau ca pe o bătaie amicală pe umăr și intru. Mă uit la ceas și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Starea de bine e conservată sub palton. Fac stânga împrejur și ies. Trebuie să mă întorc acasă. Pot să fac asta. Mă trezesc în fața scării, împinsă de vântul din ce în ce mai puternic și îmi mai aprind o țigare, care se arde și ea mult prea repede. Trag aer în piept, îmi fac curaj și intru. Am emoții. Nu știu ce mi-a venit să-i zic la mulți ani stomatologului. Uneori, amenințarea ninsorii îmi paralizează toate simțurile.
Deschid ușa apartamentului. Atmosfera sărbătorilor se simte din holul de la intrare. Doar mirosul de cozonaci proaspeți lipsește. Toma încă doarme, altfel nu ar fi așa o liniște în casă. Mihai și Vlad desenează ceva în camera de joacă. Sunt atât de concentrați încât nu m-au auzit intrând. Mă furișez pe vârfuri până în spatele lor. Vreau să văd ce desenează. Trebuie să văd. Mă ridic ușor pe vârfuri și simt că mi se taie respirația. În mijlocul foii, ca într-un câmp alb, stă aplecată o casă înaltă. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Vlad desenează un drum care duce spre ea...
vineri, decembrie 30, 2011
Bilanț fatal. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată.
marţi, decembrie 20, 2011
A demain sur la lune
Am mai scris despre asta și cu alte ocazii. Viața în familie este un șir nesfârșit de frustrări și compromisuri. După ce te obișnuiești cu tortura deprivării de somn, după ce îți iei la revedere de la prietene, care te abandonează rând pe rând, după ce vezi cum îți zboară banii din buzunare fără să poți face nimic, înțelegi că de fapt nimic din ceea ce faci nu e lipsit de greșeală, iar asta ți se va reproșa peste ani, când copiii de astăzi vor da bani grei pe ședințe de psihoterapie ca să afle erorile pe care le-ai comis în creșterea lor.
În ultima vreme, am observat că îl întreb din ce în ce mai des pe soțul meu dacă așa înnebunesc oamenii, citind cu voce tare un pasaj dintr-o carte, discutând în același timp banalități cu partenerul de viață și calculând ratele la întreținere. Unde sunt copiii în scena asta? Nu se văd, doar se aud pe fundal, unul certându-se cu personajele lui Miyazaki, celălalt tânguindu-se în cea mai cruntă suferință pentru că nu reușește să-și bage degetele în priză.
Îmi doresc să dau timpul înapoi, sau poate înainte, până acolo unde realitatea își pierde sensul, iar viața redevine un vis frumos. Să trăim cu toții într-un pozitivism plăcut, călduț și relaxant, ca o baie în cadă. Vă amintiți de baia în cadă? Cu rățuște zâmbitoare și caravele în miniatură, cu pernuțe de șampon, în formă de ursuleți și steluțe. Nu vă amintiți? Nu-i nimic.
În timpul ăsta pe care îl visez, Omul de prisos nu mai există, munca nu mai există, banii nu mai există, sentimentul inutilității personale a fost eradicat cu o mie de ani în urmă, chiar și amintirea lui a fost ștearsă din memoria colectivă. Nici nu se știe dacă oamenii mai locuiesc în case sau corpurile-gazdă sunt depozitate într-un loc sigur, pe vârful unui munte sau pe fundul oceanului. Cert este că marea conștiință, care ar putea fi chiar Dumnezeu, voi ce credeți, proiectează decoruri liniștite și sigure în funcție de nevoile fiecăruia. Într-un astfel de decor proiectat s-ar putea derula și povestea mea.
Mă visez într-un cartier liniștit, Primăverii sau Cotroceni, într-o casă mare, cu multe ajutoare, mame, soacre, bone filipineze, specialiști în parenting și nutriționiști, care mă ajută să am grijă de Toma și de Vlad, cât Mihai este plecat într-o croazieră pe Mediterană. Pereții imaginari, nici nu știu dacă am voie să spun așa pentru că imaginarul este noua realitate, ai casei noastre cu etaj, din Primăverii sau Cotroceni, sunt împărțiți de tablouri grele în ulei, înfățișându-ne rudele de la 1800. Un portret al lui Tata Fănică semnat de Hans Arp, într-un colț, putem distinge, doar dacă ne dăm silința, bustul în miniatură al lui Petre Țuțea, la care vă mărturisesc că am ținut foarte mult, cu celebrul fes pe cap, așa cum a rămas el în conștiința universală, lucrat în marmură, mai mult ca sigur chiar de Józef Gosławski. Mă văd plimbându-mă liniștită prin casa mare din Primăverii sau Cotroceni, deloc infatuată, chiar modestă aș spune, în timp ce copiii participă la ședințe scurte de consiliere cu nutriționistul nostru. Sunt fericită, plutesc, îmbrăcată într-o rochie de seară, din mătase, în culori șterse de trecerea miilor de ani. Trăiesc în muzeul vieții mele. Mă expun. De mîneca stângă atârnă eticheta mare cu prețul exorbitant și însemnele Casei Charles Frederick Worth. Încerc să-l contacteze pe Mihai, care nu îmi răspunde la insistențele telepatice.
Sunt liniștită, nu mă îngrijorez, nu se poate întâmpla nimic rău. De mii de ani nu s-a mai întâmplat nimic rău...
Ai un copil? Nu mai ai viață! Ai doi copii? Parcă începi să te pui pe picioare! Cine știe? Poate chiar de Crăciunul ăsta!








