Gânduri bune de la părinți pentru părinți

Dacă te-ai putea întoarce înapoi în timp, la momentul dinaintea nașterii primului tău copil, ce ți-ai spune? Un dialog intim dar nu imposibil, plin de gânduri bune, speranțe, învățăminte și încurajări, înregistrat fotografic de Alexandra Dincă și srijinit de ANNA.

Nu cred că poate rezista cineva până la sfârșit (când ne veți zări și pe noi) fără o lacrimă în colțul ochilor. Greșesc?

Pierdut rețetă de crescut copii

”De când nu mai avem o singură carte de puericultura, ci o sută, de cînd sfaturile bunicii sunt bune de aruncat la gunoi iar ale mamei întâmpinate doar cu un zâmbet disprețuitor, de când am pierdut rețeta de crescut copii, am pierdut și ceva mult mai prețios: încrederea că ceea ce facem, facem bine. 

Copilul meu nu ia în greutate conform graficelor. Unde am greșit? Băiatul meu e agresiv cu ceilalți copii în parc. Unde am greșit? Fetița mea de 3 ani nu știe încă să adoarmă singură. Unde am greșit? Copilul meu nu mănâncă alimente de culoare verde. Of, Doamne, unde am greșit? 

Sentimentul de vinovăție și teama că ai putea face ceva greșit sau chiar foarte greșit a devenit un companion de nedespărțit al mamei secolului 21. Desigur, părinții și bunicii noștri foloseau metode pe care acum le considerăm rudimentare dacă nu chiar dăunătoare. Copiii erau lăsați să plângă singuri în pătuț până când adormeau, erau trimiși la creșă de la câteva luni și purtați apoi cu cheia de gât în primii ani de școală. Erau învățați prematur să facă la oliță de cum se puteau așeza pe ea și erau obligați să mănânce tot din farfurie. Părinții secolului 21 au revoluționat puericultura, au negat și abolit fiecare percept pe care vechile metode de creștere a copilului se bazau. Și ce a rămas în urmă? Multe lucruri bune, idei și soluții noi dar și multă, multă îndoială, nesiguranță și sentimente de vinovăție.”

Continuarea articolului aici.

Treibădică a ajuns la concluzia că știe Totul despre mame, drept urmare ne veți găsi pentru o vreme dându-ne cu stângul în dreptul și cu părerea despre puericultură, maternitate/paternitate și viața de familie pe acest nou site. Asta nu însemnă că vom lipsi de pe blog. Dimpotrivă, se prea poate să o lăsăm mai moale cu revoluția și să revenim la activitatea care ne-a consacrat: (scrisul despre) crescut copii.

Vrei un ceai de la treibădică? Hai în Piață!

În vremuri uitate, când Vlad avea cam cât are Toma acum, iar eu mă confruntam pentru prima dată cu tirania copilului mic, am căutat salvare pe internet și am găsit un sfat de luat în seamă. Exprimă-ți sentimentele prin intermediul ursulețului de pluș! Nu țipa la copil, nu-l umili, nu-l lovi, deși asta îți vine să faci, ci deplasează-ți toată furia pe ursulețul lui preferat. Când Vlad adormea, mă furișam în camera lui, șterpeleam elefantul albastru primit de la Ioana, închideam ușa și mă dezlanțuiam pe holul de la intrare. Și dă-i și scuipă-l, lovește-l, arde-l, aruncă-l în veceu și trage apa, scoate-l și arde-l iar.

Cam asta face și Băsescu. Își exprimă sentimentele negative prin intermediul ursulețului de pluș.  El nu bate poporul pe care-l iubește din tot sufletul. Ne bate doar pe noi, derbedeii, golanii, ultrașii, hipsterii, poeții și marginalii din Piață. Ne scuipă și ne servește diferite orchestrări securistice și oribile sincronuri cu jandarmi pedanți, ne mai bate puțin, dup-aia ne scuipă iar, ne ignoră, ne umilește, apoi ne bagă ninsoare la greu. Cod portocaliu. Mai sunt ăia în Piață? Mai sunt! Prelungește codul portocaliu!

Ninsoarea l-a scăpat pe Băsescu de data asta, mi-a zis un prieten de dimineață. Nu cred. Țara se îngroapă rapid în zăpadă. Căcații de câine, pișații, poporul. Nu se mai vede nimic. Toate drumurile sunt închise. Niciun avion nu mai decolează. Aseară, în piață, cei mai curajoși dintre noi au făcut un om de zăpadă. Băsescu, nu uita, nici zăpada nu te vrea! La asta nu mă gândisem. E posibil să-l îngroape și pe el. Când s-o topi toată zăpada asta și în București, în locul ghioceilor, vor răsări căcații de câine, ia-l pe Băse de unde nu-i. A plecat, o să spună lumea. S-a săturat de noi pentru că ați fost răi și obraznici! A migrat spre o țară prietenoasă, în care nu ninge, nu există marginali, nu există oameni de zăpadă, nu există decât un singur anotimp democratic, iar copiii sunt cuminți și nu-i vorbesc de rău pe părinți.   

În seara asta, am să aduc ceai fierbinte pentru toată lumea! Vă aștept între 20.00-22.00, program de viscol!

Dacă nu a comandat Băse ninsoarea asta, atunci de ce este codul portocaliu? De ce nu este cod alb? Ninge portocaliu?

Terapie de cuplu

Un film de Vlad Petri și o fotografie de Vlad Bâscă. În rolurile secundare: noi doi.

Treibădică vs. Jandarmeria Română (un alt fel de home movie)

La nici 24 de ore de la ”ocuparea trecerii de pietoni,” Curtea Constituțională a declarat comasarea alegerilor neconstituțională. Bravo, băieți, a fost o acțiune frumoasă! Mulțumim, Mugur pentru film.

cooooool mama

Umbla pe facebook si am fost sedusi si noi!

Sexul pe înţelesul copiilor

Ceva distractiv şi total apolitic de luni dimineaţa. Momentul întrebărilor a venit!

Piața Universității, Jaipur, Rajastan

Libertate, Egalitate, Fraternitate pentru toții românii. Ianuarie 2012. Mai bine mai târziu decât niciodată! Suntem cu voi din Jaipur!

pîș-pîș prin labirintul lui nu-mai-pică-odată

cupluri tinere care vor deveni viitoare familii, hipsteri arătoși îmbrățișează tandru pensionare cu două căciuli puse una peste alta, ultrași vânează cu priviri pofticioase soldați tineri și echipați ca-n filmele SF, activiști din ong-uri într-o cursă infernală cu propria lor creativitate execută mișcări de rond de jambe, desenând în zăpada proaspătă spirale fecunde, persoane adulte fără adăpost se învelesc cu pături care îi fac invizibili, poeți coborâți în stradă ar putea declanșa haosul doar  scuipând guma de mestecat pe jos, politicieni asfixiofilici sfidează pericolul, îmbrățișând la întâmplare oameni din mulțime, reporteri de la diferite televiziuni, anunțând în direct primăvara, sociologi renumiți avertizează cu lacrimi în ochi că o eventuală ninsoare ar transforma totul într-o violență de neînchipuit, pentru că urșii polari vor ieși cu siguranță la vânătoare, agenți secreți cu pantofii găuriți în talpă, pe pașii greoi ai îndoielii, reușesc să nu lase urme prin zăpada apoasă, oameni care vor să fie 2D, agitatori melancolici zâmbesc jandarmilor, care pentru a se încălzi execută piruete grațioase în fața unui grup de copii fugiți de acasă, patroni de cluburi se sărută pasional cu iubitele lor foarte tinere pe ritmurile cântecelor de galerie, sticle de șampanie pocnesc la revelionul jandarmilor într-un sincron perfect al celor mai profunde dorințe. gang bang.

Piaţa oamenilor frumoşi

Pe perioada protestelor, Treibădică s-a mutat in Piața Universității. Nu pentru că vrem schimbare ci pentru că schimbarea se întâmplă chiar acolo, în Piață. Piața este a oamenilor frumoși, a creativității și a solidarității. În Piata Universității se zâmbește, se râde, se cântă, se dansează, se discută.

Relatările televiziunilor sunt incredibil de parțiale. Dincolo de apartenențele politice, se simte o incapacitate organică de a percepe ce se întâmplă. Deși sunt acolo, printre noi, jurnaliștii insistă să nu înțeleagă, insistă să fixeze camera pe fețe abuzate, abrutizate, insistă să intervieveze agramați și marginali.

În Piața Universității, în ianuarie 2012 se întâmplă inimaginabilul. Nu o manifestație apolitică, dimpotrivă. Un protest politic în cel mai pur și uitat sens al cuvântului, o mișcare prin care oamenii își reiau dreptul de a avea un cuvânt de spus în treburile cetății. 

Și pe lângă asta, multă poezie.

Dacă nu mă credeți, vă aștept în Piață. Veniți să vedeți și s-ar putea să fiți seduși. Nu bănuiați că sunt atâția oameni frumoși în România!

6 poziții pentru nopțile în familie

Noua Kama Sutra pentru tineri părinți, desenată de simpaticul Howtobeadad.

Pentru mai multe poziții, cautati aici. Noi practicăm Jazz hands si The Stalker dar, pentru a nu ne lăsa pradă rutinei, le încercăm periodic pe toate șase și încă vreo câteva. Voi? Ce poziție preferați?

Și noi ne-am delimitat sau Cum mi-am petrecut ultimele lupte stradale

Către 12 noaptea ne-am făcut curaj să ieșim din Atelier. Bărbații ne trimiteau mesaje de acasă: 

Se bat chiar la Hanul lui Manuc!, 

Treci acasă, nu glumesc!, 

Vino că se împute. Hai nu fi mamă dementă, chiar se împute. Între univ și unirii.

Ce căutam cinci femei noaptea la Piața Unirii chiar în seara celor mai mari lupte stradale din 1990 încoace? Simplu. Era seara fetelor.

Am plecat la 8 seara de acasă către Centrul vechi și Atelierul Mecanic. Trecusem cu o oră înainte prin Piata Universității, totul părea sub control, circulația nu era blocată, nici prin cap nu i-a trecut soțului să îmi sugereze să stau acasă.

Când am ajuns în spatele Hanului lui Manuc, un grup de bărbați alerga urlând spre.... spre mine, oarecum. M-am blocat. Ce se întâmplă aici? Am intrat repede în bar de unde revoluția se vedea pe geam și nu la televizor. Ai crede că jucau hoții și vardiștii. Bărbați în uniforme se alergau când în stânga, când în dreapta: unii in uniforme de jandarmi, alții în uniforme de protestatari. Când deschidea cineva ușa, gazele lacrimogene ne făceau ochii să lăcrimeze și nasurile să usture. Soțul mă soma să vin acasă iar eu îi spuneam că în niciun caz nu ies atunci pe stradă. Am așteptat până alergătura din fața barului a părut să se potolească. Era deja către 12 noaptea. 

Am ieșit toate cinci, Nu vă despărțiți!, ne somase soțul și am căutat ceva vreme un taxi pe Calea Victoriei. Nu erau decât mașini de jandarmi, din care săreau din când în când câte un grup de mascați urmărind și ciomăgind câte un individ mai suspect. Am văzut un tânăr pus la pământ și bătut cu picioarele de jandarmi după ce se ”predase”. Revoltător. Circulați, circulați, nu stați aici! ne îndemnau pe noi. Slavă Domnului, reușisem să ne delimităm destul de bine de ”huligani”!

Dincolo de ineditul situației și infuzia de adrenalină atât de necesară unei mamei îndeobște liniștită și responsabilă, vă spun sincer: Aseară, pe străzi îmi era mai frică de jandarmi decât de protestatari!

De văzut:

Un film documentar, la cald, de Vlad Petri.

LE. De citit: Abuzurile jandarmilor la Arhitectura.

Căutăm creșă pentru Toma

Căutăm o creșă simpatică pentru Toma. Deși numai cuvântul creșă îmi face pielea de găină, încerc să trec peste propriile traume infantile și să recunosc că Toma este pregătit să intre într-o comunitate de puradei asemenea lui. Socoteala mea era că o să îl mai țin acasă, cu bona noastră cea minunată până pe la vreo doi ani măcar și apoi să îl duc direct în grupa lui Vlad de la grădinița Waldorf pe pe Popa Nan. Dar se știe cum e cu socoteala de acasă, așa că trebuie să îi găsim mai repede lui Toma o grădiniță/creșă pe măsură.

Am depistat vreo trei în zona noastră (care ar fi Udriște, Calea Călărași, Mântuleasa, Hala Traian, Popa Nan) și mi-ar fi de mare ajutor orice informație pe care o aveți despre vreuna dintre ele. Deasemenea, dacă aveți vreo recomandare în aceasta zonă, sunt numai urechi!

Noi am găsit asa:

Amalia Kindergarden, unde avem deja o recomandare dar unde mi s-a spus ca nu prea sunt de acord cu integrarea treptată a copilului, adică cu prezența mea în primele zile de acomodare, ceea ce m-a cam dezamăgit.

mai sunt, Sarah Kindergarten si Webster Primary despre care nu stiu inca nimic, dar bifeaza criteriul zonei si accepta copii mici de vârsta lui Toma.

As vrea tare mult sa am ceva recomandari de data asta pentru ca ultima oara cand am vizitat gradinite si am ales noi asa, dupa ureche, n-a fost bine.

Pe scurt: Ajutooooooor!

De ce ne iubesc copiii noștri

Ne străduim atât de tare să fim părinții perfecți încât uneori uităm că ai noștri copii ne iubesc nu pentru că suntem perfecți ci pentru că suntem cine suntem, mama și tata. Îmi place să cred că dacă ne amintim mereu asta, că suntem părinții lui Vlad și Toma, că ei ne iubesc și noi îi iubim, nu avem cum sa greșim foarte, foarte tare. Doar puțin, din cînd în cînd, pe ici pe colo, mă roooog, o să mai greșim desigur.

Am citit de dimineață in Granta  povestirea asta minunată și m-am gândit la cele de mai sus.

Am copiat povestirea în întregime pentru că nu știu cât timp va mai fii disponibilă pe site-ul Granta. Oricum, sursa este aici )

Enjoy!

Santa Claus is in the Living Room

de Santiago Roncagliolo

Dad was an idiot. I’ll admit that. He never lasted more than five months at any one job. He never remembered my birthday. And he kept his old ’73 Chevrolet running thanks to a miraculous combination of stolen parts, duct tape, and good will. For some inexplicable reason, all that stuff made me love him.

It was Mom who didn’t love him. As far back as I can remember, their marriage was an endless round of shouts and reproaches marked by timeouts to send me off to brush my teeth. They must have had a few good moments together, but I never witnessed any. Maybe they took place while I was brushing my teeth.

No need to explain how their divorce went, no need to enumerate the long series of exits and returns, her tears and his insults. Why bother to describe the box (property of the Gloria Milk Company) Dad used when he packed or tell how he turned up at dinner time to return the box, which, with astonishing accuracy, he tossed onto my grandfather’s head.

I will tell what happened many months later, when Mom began to ‘rebuild her life.’ Well, that was the expression I once heard her use on the telephone talking to one of her girl friends as she put polish on her toenails. Toenails must have had an important part in that ‘rebuilding her life’ business, because I never saw her polish them before. Actually, before that afternoon, I wouldn’t have known for certain that she had toenails.

It didn’t take me long to understand that the red polish was a warning sign.A few days later, a man named Alejandro visited. He visited again. And he kept on visiting. There came a point when he didn’t even have to visit, because he never left. He spent weekends with us. He used the same knives, forks and dishes we did. And the same bathroom. And from time to time he would give me educational presents – books and question-and-answer toys that made me want to definitively reject learning in any form.

The new boyfriend treated me well and made Mom laugh. On the other hand, Dad . . . well, he kept on being Dad. He went along promising me that one day he’d get back with my mother and from time to time made tender gestures – like bringing her flowers or giving her a kitten. Without fail, those gestures backfired: Mom would find out he’d stolen the flowers from the neighbour’s garden. Or she’d remind him – at the top of her lungs as usual – that I was allergic to cats.

I soon understood that if I wanted to get my father back I was going to have to help him get rid of the competition. On his own, Dad could never do it. I used my twisted child’s mind to come up with the perfect plan. I demanded we spend Christmas together, just as we always had. Mom couldn’t say no. Alejandro wouldn’t dare visit, ashamed at having destroyed this family. Dad and Mom would have dinner together and remember how much they loved each other. I would behave and eat whatever they gave me. And the next day, instead of finding that jerk Alejandro in the bathroom, I’d find Dad there reading the paper: heaven. 

I'm sorry to say that everything went wrong: Alejandro did in fact turn up for dinner and chatted amiably with my mother, my grandparents, my uncles, and my aunts. Dad on the other hand went missing. He didn’t even call. He simply, as usual, forgot us. When I went to bed that night, I hated Dad and desired, with all the high drama I could muster at the age of eight, not to wake up.

At five in the morning, a racket – broken glass, furniture being dragged around, and loud curses – woke me up. A thief, or, to judge by the noise, a gang of thieves or maybe a herd of buffalo, was in the house and about to destroy it.

Mom and Alejandro were already in the living room when I got there. They were frozen in a corner staring at the spectacle. It wasn’t a thief, and it wasn’t a small plane crashing against our windows: It was Santa Claus, drunk as a skunk, staggering around the living room and mumbling incoherencies. When he fell on top of the Christmas tree, his beard came off, and it was then I discovered that it was Dad hiding behind that pot belly and red uniform.

‘Merry Christmas, son!’

‘Hi, Dad.’

‘I wanted to surprise you,’ he managed to gurgle, ‘but Santa Claus didn’t want to give me his costume.’

‘Was it really hard to get it off him?’ I smiled, relieved to see him, not caring what condition he was in.

‘It took two bottles,’ he answered.

Then he fell asleep on the sofa.

And that was it.

He didn’t even bring me a present. Just the opposite: He puked on the sweater Mom gave me and took away the space ship Alejandro brought me.

Maybe it sounds stupid, but I still remember that Christmas as the best one I ever had. Great moments are the ones when you understand great things. And as the sun rose that morning, I understood, to the tune of the drunken snoring of that destructive Santa Claus, that loving Dad was like being the fan of a bad soccer team, a team that never makes it to the finals but whose fans follow them, weeping rather than laughing, from stadium to stadium: Maybe they never win, true enough, but for that very reason, every time they score they make you so happy you can never forget it. >>

hope

Putin optimism pentru 2012. Acolo unde unii vad o darapanatura, altii vad o casa. As vrea si eu sa vad mereu jumatatea plina a paharului.

Amenintarea ninsorii

Sunt închisă într-o cameră mică care are gratii la ferestre, dar și la ușă. Mulţi dintre voi aţi asemăna-o cu o celulă de detenţie, dar mie îmi place s-o văd ca pe-o colivie cochetă şi strălucitoare. Mă simt foarte mulțumită de mine, foarte satisfăcută. Sunt fericită cu mine și am tot dreptul să fiu așa. Savurez, fără să mă grăbesc, această satisfacție. Îmi împing scaunul în spate pentru a putea admira mai bine rezultatul muncii mele. Am terminat mai devreme decât mă așteptam. Mă uit mulțumită la biroul care pare să se rupă sub greutatea cărților. Unele sunt deschise, altele nu. Laptopul este acoperit de notițe, scheme, instrucțiuni și însemnări mai vechi. Printre ele, văd o casă înaltă, desenată parcă de un copil. Nu îmi amintesc să fi desenat asta. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Stă aplecată, în mijlocul foii, ca într-un câmp alb, fără niciun drum care să ducă la ea. Aduce bine cu istoria mea personală, în care mi-e tot mai greu să despart momentele, să desfac firul încurcat al naraţiunii şi să stabilesc un fel de distanţă intimă între ieri şi azi. Continui fără să vreau să duc în mine un trecut mort, care nu a existat niciodată decât în mine. Mă uit pe fereastră. Nu se vede decât cerul întunecat, de iarnă târzie. Ameninţarea ninsorii, nu ar fi oare corect faţă de voi, să spun de pe-acum amenințarea și atât, îmi paralizează simţurile, redesenând în mintea mea casa izolată în mijlocul câmpului.

Închid ochii și imaginea persistă. Îmi relaxez mușchii frunții, obrajii și maxilarele. Îmi simt pleoapele grele, foarte grele, ca atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi relaxez ceafa și gâtul, apoi umerii și brațele până în vârful degetelor. Îmi văd coloana vertebrală cum se destinde și vertebrele mele se depărtează unele de altele ca niște mărgele rotunde și colorate înșirate pe un elastic. Expir de câteva ori profund și lent, imaginându-mi că o dată cu fiecare expirație, corpul meu devine mai moale, mai destins, mai liniștit.

Caut să mențin senzația plăcută și odihnitoare. La sfârșitul zilei de muncă, în fața maldărului de coli, plutesc într-o stare permanentă de calm și pace interioară. Rămân așa câteva minute bune. Aș putea rămâne în această stare minunată câteva ore bune. Deschid încet ochii și observ că ecranul laptopului s-a stins, dar notițele strălucesc acum mai puternic, iar starea mea de bine crește și ea în intensitate. Mă gândesc că văd asta pe ecranul unui televizor. Învârt butonul de luminozitate. Dintr-odată starea de bine devine și mai puternică. Mă copleșește. Pentru o clipă, îmi trece prin minte gândul că ar putea dura la nesfârșit și zâmbesc. Abia reușesc să mă rdic de pe scaun. Îmi iau paltonul din cuier și ies din colivia mea cochetă și strălucitoare. Închid ușa, verific responsabil grilajul și îmi trag din mers haina pe mine. Coridorul e lung, iar cîteva dintre neoane pâlpâie ritmic, chemând umbre jucăușe să mă însoţească spre ieşirea din bibliotecă. Coridorul ăsta pare mai degrabă un pasaj secret. Poate din cauza asta, îl traversez singură. În ultimii ani, a fost un pasaj secret care s-a intersectat cu viața mea de suprafață, m-a scos din bibliotecă, nu m-a lăsat să mă rătăcesc pe străzile Bucureștiului, m-a dus acolo unde am avut nevoie, la Hala Traian sau la aeroport, dar m-a și ocolit mult, m-a întos în subteran, m-a mai trecut o dată, măcar o dată prin locurile din care am plecat, m-a ajutat să recitesc, fără o logică anume, capitole ale unor cărți care nici măcar nu mi-au plăcut. Nu m-a lăsat să uit greșelile trecutului. Asta mi-e destul de clar. Mă face să cred că uitarea este imposibilă, că este o minciună gogonată care doar mă ajută să respir ușurată. Întotdeauna, ies regenerată din pasaj. Cu toții posedăm această uimitoare capacitate de regenerare, această energie vindecătoare care îşi are originea în interiorul nostru. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne imaginăm că adunăm această energie, ca şi cum am lua apă în căuşul palmelor, şi o direcţionăm spre acea parte a noastră care ne face probleme.

Cobor cu atenţie treptele de marmură. Afară e frig şi umezeală. Sub palton, starea de bine rămână nealterată, ca şi cum s-ar regenera permanent, independent de mine. Nu este nevoie să fiu atentă la vocea mea interioară, este suficient să acord atenție senzației de greutate plăcută care îmi stăpânește întreg corpul. Vocea interioară se aude ca dintr-un radio la care nu sunt atentă, generând un zgomot de fond, comfortabil și securizant. Traversez parcul Izvor. Îmi dau seama că sunt melancolică şi mă gândesc că e din cauza ornamentelor de Crăciun, care îmi amintesc de copilărie. La fiecare trei becuri, unul e ars. Mi se pare că-mi zâmbesc ştirb, aşa că le zâmbesc şi eu, tot ştirb. Viața e ca o oglindă. Dacă îi zâmbești, o să-ți zâmbească și ea, mi-a zis mie un profesor la Budapesta, acum câțiva ani. Inima mea bate liniștit și egal. O liniște plăcută mă împresoară. Nu mă grăbesc. În câteva minute am să ajung acasă. Traversez strada, după ce mă asigur cu prudență că nu vine nicio mașină. Deși nu este târziu, orașul pare părăsit. Lângă scara noastră, e un cabinet stomatologic. Mă opresc și mă uit pe geam. Un bărbat stă întins pe scaun. Seamănă cu Mihai.

Îmi aprind o țigare și urmăresc procedurile medicale, care îmi par deosebit de complexe. Stomatologul execută o obturație de canal, folosindu-se de tot felul de instrumente nichelate, frumoase, ca niște podobe scumpe. În cadru intră asistenta care pregătește o pastă albă pe o lamelă. O văd cum zâmbește decent și știu că în tot timpul ăsta, în cabinet, stomatologul poartă un monolog relaxat, binevoitor și în același timp neutru pentru a-l ajuta pe clientul său să se relaxeze. E cald în cabinet. Amândoi poartă halate cu mânecă scurtă. Imaginile sunt dublate oarecum nefericit de vîntul rece de afară. Mintea mea își reprezintă acele endodontice care curăță camera pulpară și canalele radiculare, pregătindu-le pentru sigilare. Țigarea mea se arde repede. O fi din cauza vântului? Îmi mai aprind una. Pasta albă pregătită de asistentă aduce bine cu energia luminoasă și vindecătoare pe care eu reușesc să o prind uneori în căușul palmelor și să o îndrept spre acea zonă a corpului care îmi face probleme. O bătrânică se oprește lângă mine și se uită și ea pe geam. Ține de mână o fetiță care nu ajunge să vadă înăuntru, dar care stă liniștită ca și cum ar reuși să vadă prin peretele casei. Bună seara! Niciodată nu am reușit să îmi înfrîng frica de dentist, îmi spune și zâmbește trist. Mă uit la ceas. Acum am îmbătrânit și am rămas complet fără dinți, dar tot mi-e frică. Îi zâmbesc și mă mai uit o dată la ceas, de data asta mă uit bine, urmăresc secundarul un cadran întreg și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Bătrânica își aranjează fularul la gât, privind în pământ. Veniți des aici? Ridic din spâncene pentru că nu știu ce să-i răspund. Ajung din ce în ce mai rar acasă, în ultima vreme. Bătrâna pare că se gânește la ceva. Să mergem, puiule! E târziu și nu vrem să se îngrijoreze bunicul. Așa-i că nu vrem? Nepoțica se dezlipeste de peretele transparent și o ia de mână. Nu apucă să facă doi pași că mă trezesc spunând Multă sănătate și putere de muncă! La mulți ani! Copilul rămâne pe direcție, dar bătrânica se întoarce și îmi zâmbește peste umăr fără să zică nimic. Se îndepărtează încet, în ritmul copilului. Mai trag un fum și mă uit pe geam. Dintr-o dată, scaunul e gol. Stomatologul își scoate mânușile sterile și le aruncă într-un coș nichelat, care face parte din aceeași colecție de decorațiuni și podoabe scumpe. E rândul meu să mă duc acasă. Totuși, aș putea intra să-l salut pe domnul doctor. N-ar dura mult, în cinci minute aș fi acasă.

Stomatologul la care merge Mihai este unul foarte bun, dintre cei mai buni. Are cabinet în buricul târgului. Ușile de la intrare sunt mari și impunătoare, deasupra clanței care are forma unui cap de leu, este fixat un ornament de Crăciun, și acesta ales cu mult bun-gust. Îl prind pe leu de coamă, răsucesc și intru. Chiar înainte să pășesc înăuntru, crengile negre și desfrunzite ale copacului din curte, îndemnate parcă de vântul din ce în ce mai puternic, mă lovesc în spate. O iau ca pe o bătaie amicală pe umăr și intru. Mă uit la ceas și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Starea de bine e conservată sub palton. Fac stânga împrejur și ies. Trebuie să mă întorc acasă. Pot să fac asta. Mă trezesc în fața scării, împinsă de vântul din ce în ce mai puternic și îmi mai aprind o țigare, care se arde și ea mult prea repede. Trag aer în piept, îmi fac curaj și intru. Am emoții. Nu știu ce mi-a venit să-i zic la mulți ani stomatologului. Uneori, amenințarea ninsorii îmi paralizează toate simțurile.

Deschid ușa apartamentului. Atmosfera sărbătorilor se simte din holul de la intrare. Doar mirosul de cozonaci proaspeți lipsește. Toma încă doarme, altfel nu ar fi așa o liniște în casă. Mihai și Vlad desenează ceva în camera de joacă. Sunt atât de concentrați încât nu m-au auzit intrând. Mă furișez pe vârfuri până în spatele lor. Vreau să văd ce desenează. Trebuie să văd. Mă ridic ușor pe vârfuri și simt că mi se taie respirația. În mijlocul foii, ca într-un câmp alb, stă aplecată o casă înaltă. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Vlad desenează un drum care duce spre ea...

Bilanț fatal. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată.

Deși anul trecut pe vremea asta ne doream să vină un an liniștit, magic, pe care să-l trecem împreună cu doi copii sănătoși și cuminți care să se joace în liniște, în timp ce noi exersăm pași de vals cu gurile până la urechi și cu ochii dați peste cap într-un extaz familist etern, n-a fost să fie. Anul ăsta, la insistențele soțului am pasat copiii la bunici, ca să ne putem pune dorințe în liniște.

Și vai, ce liniște e acum în casă! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies.

Discutăm banalități fără să ne privim în față, pe un ton jos, care ar trebui să ne arate că deciziile importante au fost deja luate. Meniul de revelion este deja stabilit. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd cum mă ridic în liniște de pe scaunul incomod de bucătărie. Intru în dormitor și deschid foarte calmă dulapul. Smulg câteva rochii de pe umerașe, calc în picioare o bluză de mătase care aduce bine cu chimonourile din filme, din cauza culorii albastre foarte intense. Apuc toate hainele care îmi pică în mână și i le aduc soțului în bucătărie. El se uită impasibil la pantalonii de satin, pe care obișnuia să îi poarte doar atunci când primea musafiri, aruncați, acum, într-un colț, la un loc cu câteva perechi de ciorapi de damă.

Pare îngrijorat, se gândește probabil că dacă s-ar ridica în clipa asta de la calculator și ar începe să șteargă praful de pe mobilierul laminat sau să pregătească un chec ori măcar o salată de varză, timpul ar trece mult mai ușor. Ar putea încerca să își coasă pantalonii gri, pe care nu i-a mai purtat de ceva vreme din cauza unei rupturi insesizabile de altfel, dar care îl irită la culme pentru că atrage privirile damelor cu care se intersectează în drumul spre birou. El, credul și naiv. Eu, o doamnă, o mamă, o parteneră. O pupăză într-un nuc. Un bărbat adevărat trebuie să fie atent în toate privințele muncii lui și trebuie să evite cu detașare eșecurile minore, cum ar fi o greșeală de ortografie sau întârzierea la o ședință de lucru. Întreaga lui atenție ar trebui să se concentreze pe viitorul beneficiu al familiei pe care o conduce. Chiar și acum, când eu tai cu sughițuri înfundate de plâns o cămașă albă, care mergea foarte bine cu costumul în dungi, din cauza gulerului grandad, el se gândește la conflictele existente în lume, la distrugerea atâtor vieți nevinovate, la cheltuirea iresponsabilă a resurselor planetei, la alegerile comasate de anul viitor. Așa sunt bărbații! Au o viziune aproape istorică asupra vieții, în timp ce noi femeile rămânem agățate într-un concret imediat și mizerabil. În mintea lui, nicio femeie nu ar lua in discutie acest drept imprescriptibil al barbatului de a decide cursul istoriei. Doar el ar putea combate criminalitatea, atât de bine cristalizată în mintea femeii. Doar el ar stârpi, finalmente, răul din lume și din cauza asta singurul lucru pe care și-l dorește este să mă audă răspunzând tot timpul Yes, my lord!, cu o voce trecută printr-un filtru electronic care ar da fiori pe spinarea oricărui bărbat adevărat, ce nu respinge vocația dictatorială insuflată de mama natură la naștere. Nicio moarte nu este în van, comandante, i-aș striga electronic, în nopțile reci care ne țin departe de intrigile dormitorului parfumat.

Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd rupând cămașă după cămașă, menajând cu perversitate, piesele grele ale garderobei soțului pentru finalul apoteotic al scenei. Paltonul bleumarin cu două rânduri de butoni, rămas de la tatăl lui, mi se arată acum ca fiind argumentul final. Zdrențele sunt aruncate într-o ordine bizară, invadând bucătăria noastră cochetă cu pardoseala de tablă de șah, anunțându-ne expulsarea într-un viitor foarte apropiat sau chiar zdrobirea noastră de pereți, sub presiunea unui munte de cârpe amestecate, de toate culorile care creștea cu repeziciune dramatică. Mai devreme sau mai târziu, mă gândesc că va sări de pe scaunul din fața calculatorului, va părăsi pupitrul de unde comandă hoardele dreptății, va amâna pentru câteva clipe misiunea nobilă de a asigura buna dispoziție de revelion, cu un playlist demn de Vocea României și va interveni în salvarea propriei garderobe. Va apăsa tasta Esc, alegând astfel să pună pauză propriului destin de a scoate invitații din apatia sfârșitului de an și se va ocupa de detalii mai puțin importante, cum ar fi salvarea paltonului rămas de la tatăl lui, dacă nu chiar propria căsnicie.

Mă amuză la culme zborul delicat, cu încetinitorul, al zdrențelor prin cameră, dansul nupțial al fragmentelor de cămăși scumpe, craci de pantaloni și mâneci de pardesiu, asemănătoare unor piese de puzzle, care mă lasă totuși să sper că s-ar putea aranja singure într-un alt întreg, mult mai interesant decât cel inițial.

Inventariez încă o dată magneții și zâmbesc. Ar putea să îmi cadă în genunchi și să-mi ceară iertare, invocând sacrificiul, jertfa pe care un bărbat trebuie să o facă pentru binele umanității. Să-mi pupe picioarele, să plângă și el, ba nu, să nu plângă, asta i-ar știrbi masculinitatea, golind întreaga scenă de romantism. Să mă sărute cu pasiune. Să-mi spună... Ce să-mi mai spună? Hai să luăm copiii înapoi și să petrecem Anul Nou, doar noi patru! sau Universul poate să aibă și singur grijă de el! Am să mă retrag chiar acum, în plină glorie! De revelion, am putea mânca împreună o înghețată de zmeură. Cu siguranță că invitații noștri ar înțelege că orice bărbat trebuie să plece uneori, pentru că doar așa ar avea de unde să se întoarcă. Ne-am putea preface că atunci ne-am întâlnit pentru prima dată. Doi necunoscuți. Știu de ce ai nevoie, să-mi spună, sigur și detașat. Poți urca la mine, să bem o cafea.

Vai, ce liniște e fără copii! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies...

A demain sur la lune

Am mai scris despre asta și cu alte ocazii. Viața în familie este un șir nesfârșit de frustrări și compromisuri. După ce te obișnuiești cu tortura deprivării de somn, după ce îți iei la revedere de la prietene, care te abandonează rând pe rând, după ce vezi cum îți zboară banii din buzunare fără să poți face nimic, înțelegi că de fapt nimic din ceea ce faci nu e lipsit de greșeală, iar asta ți se va reproșa peste ani, când copiii de astăzi vor da bani grei pe ședințe de psihoterapie ca să afle erorile pe care le-ai comis în creșterea lor.

În ultima vreme, am observat că îl întreb din ce în ce mai des pe soțul meu dacă așa înnebunesc oamenii, citind cu voce tare un pasaj dintr-o carte, discutând în același timp banalități cu partenerul de viață și calculând ratele la întreținere. Unde sunt copiii în scena asta? Nu se văd, doar se aud pe fundal, unul certându-se cu personajele lui Miyazaki, celălalt tânguindu-se în cea mai cruntă suferință pentru că nu reușește să-și bage degetele în priză.

Îmi doresc să dau timpul înapoi, sau poate înainte, până acolo unde realitatea își pierde sensul, iar viața redevine un vis frumos. Să trăim cu toții într-un pozitivism plăcut, călduț și relaxant, ca o baie în cadă. Vă amintiți de baia în cadă? Cu rățuște zâmbitoare și caravele în miniatură, cu pernuțe de șampon, în formă de ursuleți și steluțe. Nu vă amintiți? Nu-i nimic.

În timpul ăsta pe care îl visez, Omul de prisos nu mai există, munca nu mai există, banii nu mai există, sentimentul inutilității personale a fost eradicat cu o mie de ani în urmă, chiar și amintirea lui a fost ștearsă din memoria colectivă. Nici nu se știe dacă oamenii mai locuiesc în case sau corpurile-gazdă sunt depozitate într-un loc sigur, pe vârful unui munte sau pe fundul oceanului. Cert este că marea conștiință, care ar putea fi chiar Dumnezeu, voi ce credeți, proiectează decoruri liniștite și sigure în funcție de nevoile fiecăruia. Într-un astfel de decor proiectat s-ar putea derula și povestea mea.

Mă visez într-un cartier liniștit, Primăverii sau Cotroceni, într-o casă mare, cu multe ajutoare, mame, soacre, bone filipineze, specialiști în parenting și nutriționiști, care mă ajută să am grijă de Toma și de Vlad, cât Mihai este plecat într-o croazieră pe Mediterană. Pereții imaginari, nici nu știu dacă am voie să spun așa pentru că imaginarul este noua realitate, ai casei noastre cu etaj, din Primăverii sau Cotroceni, sunt împărțiți de tablouri grele în ulei, înfățișându-ne rudele de la 1800. Un portret al lui Tata Fănică semnat de Hans Arp, într-un colț, putem distinge, doar dacă ne dăm silința, bustul în miniatură al lui Petre Țuțea, la care vă mărturisesc că am ținut foarte mult, cu celebrul fes pe cap, așa cum a rămas el în conștiința universală, lucrat în marmură, mai mult ca sigur chiar de Józef Gosławski. Mă văd plimbându-mă liniștită prin casa mare din Primăverii sau Cotroceni, deloc infatuată, chiar modestă aș spune, în timp ce copiii participă la ședințe scurte de consiliere cu nutriționistul nostru. Sunt fericită, plutesc, îmbrăcată într-o rochie de seară, din mătase, în culori șterse de trecerea miilor de ani. Trăiesc în muzeul vieții mele. Mă expun. De mîneca stângă atârnă eticheta mare cu prețul exorbitant și însemnele Casei Charles Frederick Worth. Încerc să-l contacteze pe Mihai, care nu îmi răspunde la insistențele telepatice.

Sunt liniștită, nu mă îngrijorez, nu se poate întâmpla nimic rău. De mii de ani nu s-a mai întâmplat nimic rău...

Ai un copil? Nu mai ai viață! Ai doi copii? Parcă începi să te pui pe picioare! Cine știe? Poate chiar de Crăciunul ăsta!