De ce nu mai scriem pe blog

Pentru că nu am mai auzit de mult ca oamenii să moară și de bătrânețe, nu doar de cancer, accidente stupide, rachete balistice și șerpi veninoși, poate pentru că nu se mai întâmplă așa, poate, pentru că noi trezim dimineața, nu ea pe noi și suntem praf și bem cafele cu lapte și mâncăm icre de caras, pentru că într-o zi m-am trezit cu un gândac mare pe mâna stângă, care m-a ciupit și am simțit că nu mai pot să respir și m-am trezit că umblu panicat printr-un oraș pustiu, cu semafoare pe galben intermitent și nu mă întâlnesc cu gays&lesbos&suflete nobile&iubitori de animale și m-am dus la muncă, dar era închis și m-am așezat pe bordură în fața porții și am mâncat o ceapă întreagă și suculentă, cu care venisem de acasă la pachet și siropul mi s-a scurs pe bărbie și am intrat într-un magazin de blănuri să cer un șervețel și vânzătorul mi-a dat unul din blană de vulpe polară să mă șterg și m-a atenționat că drogații nu se iubesc atât de pătimaș așa cum crede lumea bună care nu se droghează și care se iubește altfel crezând că pătimaș se iubesc doar drogații și mi-a chemat un taxi care m-a dus acasă unde mă aștepta un copil care vorbește într-una despre monștri bestiali cu gheare enorme, despre spiderman care a fost și el copil, ca și tine, doar că l-a mușcat un păianjen veninos de mână într-o dimineață când își bea cafeaua cu lapte și mânca icre de caras și dup-aia zice că nu mai vorbește cu noi că suntem urâți, dar vorbește într-una, nu se mai oprește din vorbit și zice că sufletul rămâne nobil chiar dacă atunci când suntem nervoși folosim cuvântul ăla urât care începe cu p, că noi nu prea avem tabuuri de limbaj, dar asta nu mai contează de mult, și învățăm lucruri noi și ne reinventăm permanent, dar pentru asta ne stimulăm cu encefabol, fabil, fabal, și dup-aia vorbește despre îngeri care seamănă cu vedeta aia de la hollywood, cum o cheamă, ne întreabă pe noi, dar noi nu avem de unde să știm, winona ryder, da, cu winona ryder. 

Secunda suficientă

Un carabuș mic și negru. Eu și Vlad ne jucăm frumos cu el, îi studiem cu atenție elitrele strălucitoare. Picioarele, forma ovală, învățăm cum să-l prindem ușor de spate fără să-i facem rău. E vară și e pace în colțul nostru de parc. Toma apare din senin și îl calcă. Fleoșc. Îl face terci dintr-o singură lovitură și în secunda aia, în care îl face terci, mi se descarcă în minte secunda în care am iubit-o pe Simina, cu totul, secunda în care am înțeles asta și am eliberat-o, adică am iubit-o în continuare, deși aș fi putut la fel de bine să n-o mai iubesc. O secundă suficientă, atât de frumoasă încât ar fi fost super ok ca totul să se termine atunci și acolo. Îmi trece asta prin minte și mă întristez. E foarte urât ce-ai făcut. L-ai omorât. Toma începe să urle și să se dea cu curul de pământ. Plânge furios. Se descalță. Nu sunt rău! Vreau la mama! Unde-i mama? După care se oprește din plâns și ne așezăm toți trei foarte triști pe bordură. Privim terciul gălbui cu resturi de elitre negre și picioare de carabuș. Stăm așa nu știu cât timp și ne întristăm din ce in ce mai tare, până când Vlad nu mai suportă și se ridică, adună cum poate ce-a mai rămas din carabuș și îl pune în iarbă. Poate o să manânce iarbă și o să se facă bine. Vlad vorbește acum, nu știu dacă v-am mai spus. Da, vorbește din ce în ce mai bine. Poate, aprobăm la unison eu și Toma. Ne ridicăm triști și plecăm. Parcul pare interminabil. Neni merge la picior. Pare dresată perfect. Așteaptă cuminte cât îi leg pe copii în scaunele de mașină, se suie și se ascunde sub banchetă. Plecăm să o luăm pe Simina de la o întâlnire de energizare cu bloggeri. Acum ce facem? mă întreabă Vlad. Dau destinația cu voce tare și ni se pare tuturor complet absurdă, dar niciunul nu comentează. Ajungem în fața magazinului DM din Unirii, pun avariile și așteptăm în tăcere. Când se suie în mașină, Simina simte tristețea înghesuită în mașina noastră second hand și întreabă panicată. Ce s-a întâmplat? Pauză. Pauză lungă. Băi, terminați! Ce s-a întâmplat? Pauză. Unde-i Neni? Am omorât un carabuș, mărturisește Toma. Simina tace. S-a calmat. Poate nu i se pare atât de grav. E doar un cărăbuș până la urmă.

Îi povestesc asta unui amic poet căruia nu am să-i dau numele din teama ca acest text să nu aducă prea mult cu al doilea val douămiist. Vineri seara, la o terasă gălăgioasă din centrul vechi. Simina e și ea la masă, dar nu ascultă relatarea mea fiind foarte prinsă într-o discuție cu un alt prieten de al meu. O aud din când în când mărtusind pe un ton ușor exagerat. Dar noi nu avem televizor! Nu avem de unde să știm toate atrocitățile despre care îmi spui tu!

Amicul poet ascultă răbdător povestea mea despre cărăbuș fără să spună nimic sau să mă încurajeze cumva să continui povestea. Știți voi, datul ăla din cap prin care îl asiguri pe celălalt că-l asculți și că te interesează cât de cât discuția. Când termin de povestit, amicul meu își aprinde o țigare și se întoarce sigur pe el spre Simina, întrerupându-i mirarea exagerată. Spune-mi cum te înțelegi cu Mihai? Cum vă merge? Sunteți ok? Văd stelele cum se miră în ochii ei. Știu că le vede și amicul meu poet, despre care mai știu că lucrează la un manual de tehnici de seducție, idee amuzantă de altfel, dar în contextul nostru, cât se poate de panicardă. Mi-e teamă că tehnicile lui de seducție vor funcționa și în cazul Siminei.

Încep o discuție pe tema relației de cuplu, a vieții de după căsătorie cu doi copii și un câine. Îi urmăresc cât pot eu de pasiv de pe margine, foarte concentrat pe anxietatea mea, atât de concentrat încât mi se pare că ceva se mișcă în cealaltă cameră, că trag ușor plapuma de pe mine și mă dau jos din pat, piciorul stâng, apoi dreptul, îmi țin respirația, nu poate fi aerul condiționat, s-a stricat vara trecută. Poate nu e nimic. Poate. Îmi ciulesc urechile. Aud foarte clar un zgomot metalic ca și cum cineva încearcă ușa. Merg pe vârfuri. Cineva vrea să intre în casă. Îmi doresc să fi avut o armă albă. Mă strecor în bucătărie. Caut fără să aprind lumina. Un cuțit,o foarfecă, o furculiță? Polonicul? Ochii mi se opresc pe tigaia mare de prajit cartofi, dar nu mai apuc să o iau pentru că Simina se ridică de la masă. În secunda doi, se ridică și amicul poet. Mă duc să-mi iau o pungulită de alune de la benzinărie! Vrea careva ceva? Nu, merci. Pleacă amândoi în același timp.

Mă întorc la secunda în care am iubit-o și am eliberat-o. Mă concentrez pe anxietatea mea și pe berea rece. Am rămas singur cu prietenul meu. Ce zici tinere?  Merge? Așa și așa. Băgăm un cui? Nu, m-am lăsat. Dau un răspuns automat, după care la fel de automat. Cum e? E treabă? Fumăm cuiul în tăcere. Mă gândesc că doar doi prieteni buni pot fuma în tăcere, fără să simtă obligația de a face conversatie. Anxietatea s-a dus. Berea rece a reapărut. Unde s-a dus Simina? Nu stiu! Dar poetul? La benzinărie să-și ia o punguliță de alune. Împreună? Prietenul meu râde cu poftă și în mintea mea se descarcă imaginea cu noi patru în mașină, în drum spre casă, fără să zicem vreunul ceva. Nu reușesc să îmi controlez gândurile și o iau de la capăt. Secunda, cărăbușul, dar noi nu avem televizor... Cât a trecut? Vreo 20 minute. Crezi că e la baie și i s-a făcut rău? Nu știu. Dar lu` ăsta cât îi ia până la benzinărie și înapoi? Poate e coadă! Poate. Suntem prea relaxați ca să ne panicăm. Dacă nu vedem SMURD-ul la poartă în 15 minute, înseamnă că e bine. Glumesc forțat. În mintea mea se deschid două situații. Ori e la baie și i s-a făcut rău, ori a plecat cu amicul poet la benzinărie și asta durează destul de mult. Îi spun prietenului meu ce gândesc. Și tu ce alegi? mă întreabă relaxat.

...

Îl văd pe amicul poet, cu tricoul lui roz bonbon cu anchior, mâncând alune direct din punguliță: le toarnă în gură după care le molfăie cu fălcile umflate de plăcere. Pare cocalarul perfect. Apare și Simina. Mă uit la ea și mă gândesc că secunda aia suficientă în care am iubit-o cu totul și am eliberat-o nu a trecut încă.

   

31 mai, Ziua Portilor Deschise la gradinita Waldorf de pe Popa Nan

31 mai anul asta. Am văzut anuntul pe usa gradinitei si m-am gandit ca multa lume ar vrea sa vina sa vada cum se poate Waldorf si la stat. Fara taxe ametitoare dar cu 25-30 de copii in grupa. Noi suntem veterani, Vlad e deja in al doilea an, si suntem in continuare multumiti. 

Ce imi place mie cel mai mult la Waldorful asta, varianta la stat? 

Multă joacă liberă.

Lipsa standardelor clasice de grădiniță (Cum, doamnă, nu colorează încă în contur?)

Străduința de a accepta fiecare copil așa cum este el, cu ritmul lui și pasiunile lui. (Mi s-a întâmplat să mi se spună la alte grădinițe că dacă nu vorbește și nu face caca la oliță ei nu îl primesc)

Flexibilitatea (care înțeleg ca nu e o virtute a sistemului clasic, destul de rigid in perceptele lui, dar iată că varianta românească, de stat e flexibilă de voie, nevoie)

Grupele mixte cu copii de la 2 ani la 6 ani.

Jucăriile de lemn si lipsa celor de plastic

Valsurile pe care ii gasesc uneori pe copii dansand.

Doamna Gabi (o educatoare care nu a uitat să mângâie și să îmbrățișeze copiii).

Și toate astea fără să trebuiască să îmi iau un extra job (al câtelea?) ca să plătesc grădinița. 

Dacă vreți să vedeți cu ochii voștri, vinerea viitoare, 31 mai, între 10 și 12 porțile sunt deschise în strada Popa Nan nr. 47.

Revelații la coada pentru viză (da, se poartă și sezonul acesta!)

Cred că mi-ar prinde bine un plâns. Un plâns din ăla bun cu sughițuri, urmat de o îmbrățișare de urs și un râs eliberator. Îl simt, îmi stă în colțul ochilor și totuși reușesc să îl fentez de câteva zile. Pentru că suntem foarte ocupați și nu avem timp de alinturi din astea.

Am strâns toată săptămâna trecută documente pentru dosarul de viză pentru Statele Unite. Azi am fost la interviu si m-au anunțat pe loc că îmi dau viza. M-au întrebat ceva de Lucian Boia, Sorin Antohi și lucrarea mea de doctorat și nici măcar nu s-au uitat la  documentele din dosarul gros strânse, printate, scanate, aranjate cu migală în zilele trecute. Bine că mi-au dat-o.

Când să plec de pe câmpul unde se parchează mașini langă amabasada SUA, mașina n-a pornit. Ieri am dat 500 de lei la service unde i-au înlocuit bateria și m-au asigurat ca mașina merge perfect. Ultimii 500 de lei. Am pornit-o cu ajutorul unui om care mergea și el pe câmp (tot spre SUA?) și am dus-o direct la service. Acum n-am nici bani, nici mașina dar am viză pentru Statele Unite.

Offf, și visez să plec într-un loc unde pot să trăiesc din ceea ce muncesc, un loc unde doi oameni super-calificati, ca mine si Mihai isi permit sa isi plateasca și chiria și o masina second-hand.

Mi-am încărcat și eu aseară bateriile la evenimentul Varta despre care frumos povestește Mara. Întâmplarea face că bateria pe care am cumpărat-o ieri pentru mașină era tot Varta, cea mai bună, a zis mecanicul. Problema e că a doua zi mașina tot n-a pornit ceea ce mă face să  cred că degeaba am eu cele mai șmechere și cele mai încărcate baterii dacă măgăoaia are alte defecte.

Cu alte cuvinte, degeaba muncim și alergăm noi doi ca doi iepurași isterici (sau asta era reclamă la alte baterii?) dacă ceva, multe, în jurul nostru nu funcționează.

Avem datorii, niciun ban în buzunar, o mașină stricată și doi copiii minunați. Și o viză de SUA. Insist să cred că este un semn.

Vreau să repet gradinița!

 Primim de la grădinița lui Toma, poze cu copilul nostru de ne vine să mai repetăm și noi grădinița. Ce părere aveți? Se poate? Să îmi dau seama brusc că nu am absolvit grădinița și că vreau să o mai fac odată!

Nici la Vlad nu-i rău deloc dar e la stat, aproape 30 de copii in grupă, nu mai are timp doamn Gabi și de poze. Așa că nu mulțumim cu ce pozăm noi la serbări.

Dar nici pe vremuri nu era de lepădat grădinița. În primul rând, și fetele și băieții purtau fustițe ceea ce, trebuie să reucunoaștem, este de un gender-blind de-a dreptul futurist. 

Ați recunoscut viitorul șoim al patriei, nu-i așa?

O piscină goală e la fel de interesantă ca una plină

mahmudia 2013

Salutări din Mahmudia

Restaurăm pitici de grădină

Aprilie după-amiază

Vlad lipsește din imagini pentru că se află, desigur, în spatele camerei. Ați recunoscut poate terasa de la MNAC într-o frumoasă după-amiază de aprilie. Dacă nu m-ați recunoscut pe mine, mama tânărului fotograf amator, este pentru că am profitat la maxim de serviciile noului salon Shades Beauty Lounge. Și eu și Vlad. Suntem tunși la fel și am aflat pe această cale că lui Vlad pare să îi placă la salon aproape la fel de mult ca și mie. Poate chiar mai mult. Sunt convinsă că fețele prietenoase și desenele animate de după tuns au contat, așa că recomand cu căldură Shades Beauty Lounge la categoria Mama și Copilul.

Muzeul Copilăriei: vernisaj la Urbanesc

Două dintr-o lovitură. Și Muzeul Copilariei, pe cale de a deveni virtual, cu o expoziție lung intinerată prin Europa (Londra, Paris, Varșovia, Roma, Stockholm și mai departe) și Urbanesc, un loc nou, prietenos cu copiii dar și cu adulții, făcut și crescut de prieteni și pe care nu am apucat încă să îl văd și nici să îl gust.

Așa că vinerea asta, 19 aprilie la orele cinci și jumătate musai suntem la Urbanesc, la ultimul vernisaj al Muzeului Copilăriei și primul vernisaj al susnumitei locante.

N.B. După vernisaj, atelier de pantomimă pentru copii de toate vârstele.

Cine duce greul...

... la noi în familie?

Mai e nevoie să vă spun cine este personajul roșu, în formă de inimă, ușor aplecat de spate, târând după el doi copiii și un câine? Oricine ar fi, nu pare să primeasă niciun ajutor de la doamna suplă, zâmbitoare și atotștiutoare care conduce șirul indian.

Trebui să îmi asum și asta. Am lipsit cam mult de acasă în ultima vreme și asta se simte. Copiii au început să creadă că eu sunt un fel de pierde-vară al familiei. O doamnă, cplm!

O poveste inventată pentru fiul meu, Toma, despre cum a contribuit un psiholog de medicina muncii la devenirea celebrei vindecătoare Olga din cartierul Rahova

"Pe un scaun rotativ, în spatele unui birou din pal laminat, psihologul, un tip şters şi aparent lipsit de carismă, o priveşte pe Olga fără să spună nimic. Pe un scaun fix de partea cealaltă a biroului, cu mâinile aşezate corect pe genunchi, fără să zică sau să facă ceva, Olga aşteaptă rezultatele examenului psihologic la controlul periodic de medicina muncii. Un test de atenţie distributivă, unul de atenţie concentrată, unul de depresie şi unul de anxietate. Aceleaşi teste pe care le-a făcut la fiecare şase luni, în ultimii 5  ani. Ştie atât de bine răspunsurile, încât obţine aceleaşi scoruri de fiecare dată.

― Frumos şi echilibrat!

― Nicio schimbare în condiţia mea psihică, domnule psiholog? întreabă Olga pe un ton neutru şi echilibrat.

Psihologul nu reuşeşte să detecteze nicio inflexiune a vocii care să trădeze în vreun fel intenţiile sau măcar dispoziţia de moment.

― Echilibrat şi… (pare că se gândeşte psihologul) frumos, completează el lipsit de imaginaţie. Nici cea mai mică diferenţă faţă de ultimele rezultate.

― Mă bucur să aud, zâmbeşte politicos Olga. Am trecut şi de data asta, încearcă ea să glumească.

― Da, eşti aptă din punct de vedere psihologic. Felicitări!

Olga se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă, se întoarce spre psihologul lipsit de carismă care deja notează rezultatele într-un registru mare şi gros.

― Pot să vă întreb ceva?

― Desigur, îşi ridică el nasul din registrul mare şi gros.

― Ştiţi ceva despre energiile reziduale negative? Am citit undeva că oricât de atenţi am fi la regimul nostru de viaţă, întotdeauna rămân în organism reziduuri toxice. Mă interesează cum aş putea să le elimin.

Psihologul zâmbeşte cu moderaţie, nereuşind să ascundă satisfacţia unui profesionist care ştie răspunsul la întrebare.

― Tu faci curat acasă, Olga?

― Nu! Am o femeie care vine de două ori pe săptămână. Face curat, spală şi găteşte.

― Bun. Cât de bine face ea curat? Bine, foarte bine, perfect? Nu a uitat niciodată să şteargă praful de pe corpurile suspendate din bucătărie? Sau să cureţe tocul uşilor? Nu s-a întâmplat niciodată să o critici?

― Ei, cum să nu, se grăbeşte Olga să răspundă, prinsă în jocul psihologului.

― Păi vezi, aşa păţim şi noi cu energiile negative, aceste reziduuri, adevărate toxine psihice, dacă vrei, care întreţin blocajele energetice, boala psihică, în cazuri extreme cauzând chiar moartea.

Psihologul se ridică în picioare pentru a da o mai mare putere discursului motivaţional. Hiperhidroza palmară a Olgăi întâlneşte pe clanţa cabinetului hiperhidrozele palmare ale colegelor de departament.

― Întotdeauna vor exista deşeuri psihice pe care trebuie, dar trebuie să conştientizăm că trebuie să le eliminăm din organism cât se poate de des.

Şansa unui discurs motivaţional este foarte rară în medicina muncii, poate din cauza asta psihologul din povestea noastră o exploatează la maximum.

― Aşa că întrebarea corectă, Olga, este următoarea. Conştientizezi că această ameninţare există şi că este de datoria ta şi numai a ta să elimini răul din organism?

― Da, cum să nu? Desigur! Altfel nu v-aş fi întrebat.

― Bun, oftează psihologul, lăsându-se să cadă mulţumit în scaun.

Olga este speriată de forţa discursului, aşa că nu riscă nicio mişcare. E întoarsă din corp, cu mâna în continuare pe clanţă, privindu-l fix pe specialist şi lăsându-şi liberă hiperhidroza palmară să se amestece cu hiperhidrozele palmare ale colegelor de departament.

― Există multe modalităţi prin care poţi duce purificarea emoţională la un nivel superior, dar ăsta este un subiect amplu şi mi-e teamă că deja am depăşit timpul alocat întâlnirii noastre.

Deschide un sertar al biroului din pal laminat şi scoate un dosar albastru."

Ce era in dosarul albastru puteti afla doar citind intreaga poveste in numarul 7 aprilie al Revistei de Suspans.

Lectura placuta!

Cine se află în spatele autorului din Kitej-Grad?

În spatele fiecărui bărbat de succes, se află o femeie puternică. Așa se explică și succesul istoric de care se bucură Mihai cu “Șoricelul din Kitej-Grad”, volum câștigător al concursului CDPL-TIUK! de proză scurtă. În spatele lui se află, nu o femeie puternică, ci trei. Suntem pregătiți acum să dezvăluim cine sunt aceste trei femei fabuloase.

Se știe că un om este sensibil și educat după cât de nonșalante sunt gesturile lui intime atunci când le face în public. Nu este vorba despre cum își suflă nasul, deși e posibil să asistați și la asta, ci despre cum și ce citește, desigur. Așa că pregătiți-vă pentru un happening paraliterar în care personaje considerate fictive se vor dovedi cât se poate de reale și invers.

Misterul va fi dezvăluit luni seara, 1 aprilie la orele 18, în clubul La Scena (Calea Călărașilor 55 colț cu Mântuleasa).

Nu vă pregătiți pentru o lansare de carte, nu vă îmbracați  frumos, veniți în halate de casă dacă simțiți nevoia, dar veniți. E important ca autorul să fie susținut într-un moment atât de emoționant ca acesta în care multe dintre întrebările angoasante care îl bântuie vor primi răspunsul.

Nu vă speriați nu va dura mult! Dar vă promitem că va fi intens.

Un fragment din carte poate fi citit online pe site-ul Editurii Casa de PariuriLiterare, iar volumul poate fi achiziționat (eboook sau paperback) de pe elefant.ro.

 

Iarna pe ulita bunicilor

Intre timp, la gura sobei, Vlad reinventeaza scrisul:

Vlad: Am scris!
Bunicul: Ce ai scris?

Vlad: BUMA

Si ca sa imi fie clar a si desenat-o.

Si desi toate se intampla intr-un banal cartier bucurestean (mai degraba rau famat), iar eu primesc stire despre ele pe mail (pe ulita mea budapestana care se zice utca), ma bucur de bucuria lor ca au ulita cu bunici!

Voi știți ce înseamnă Dravet?

"Totul a fost atât de obișnuit în seara aceea din aprilie 2011, că nu reușesc să reconstitui în detaliu ultimele ore din viața noastră de dinainte, viața în care eram doar niște părinți obosiți, dar plini de vise, bucuroși că fetele noastre au mai crescut cu o zi.

Lumea începuse deja să se pregătească de sărbătoarea Floriilor și de Paști, un bun prilej s‑o trimitem pe cea mare, Lara, atunci de patru ani și jumătate, într‑o excursie de câteva zile cu bunica. Sânziana, cea mică, încă nu mergea pe‑atunci și adormea destul de devreme seara, așa că ne simțeam ca în vacanță, ne mai rămâneau timp și energie pentru un film sau o discuție.

În acea noapte însă, toate planurile noastre s‑au dat peste cap.

Amintirile mele încep cu ora 03:34, când ne‑a trezit un sunet ciudat, ca un sughiț. Era Sânziana. Am sărit imediat din pat și am văzut că avea ochii deschiși, privirea fixă și nu reacționa la nimic. Avea colțul drept al gurii lăsat, iar pumnul drept era încleștat și părea să se lupte cu un rău invizibil. Am luat‑o în brațe și am început să‑i vorbesc, apoi să‑i cânt, în vreme ce Bogdan, soțul meu, a sunat la Salvare. Le‑a spus că fetița noastră de șase luni și jumătate pare să aibă un atac cerebral.

Cuvântul „convulsie” ne lipsea din vocabular."

Povestea emoționanat și puternică a celor doi părinți care au aflat astfel că fetița lor are o boală gravă, rară și incurabilă, cu numele improbabil de Dravet (nu-i așa că nici voi nu știați ce înseamnă?), poate fi citită aici, în Dor 11.

Din drama lor s-a născut însă și un lucru bun, Asociatia pentru Dravet si alte Epilepsii Rare. Asociația intentioneaza sa deschida un centru de zi pentru copiii cu epilepsie cu varsta prescolara care nu pot fi integrati in invatamantul de masa. Pe langa programul de socializare, centrul ar urma sa le ofere acestora si posibilitatea de a urma diferite terapii necesare unei dezvoltari armonioase - kinetoterapie, logopedie, PECS, terapie ocupationala si psihoterapie. De asemenea, parintii copiilor vor putea sa se organizeze in spatiul centrului in grupuri de suport si sa discute diferite subiecte care ii preocupa atat intre ei, cat si impreuna cu psihoterapeuti.

Initiativa are loc in contextul in care, in prezent, copiii cu epilepsie nu beneficiaza de niciun astfel de amplasament, iar faptul ca toate terapiile necesare vor fi disponibile intr-un singur loc va usura mult viata familiilor afectate.

Dacă vreți să susțineți inițiativa lor, mergeți duminică, 24 martie, între 10.30 și 16 la Talciocul Urban Dravet organizat de neobosita Delia la Școala Liberă Waldorf. Ca de obieci, talciocul urban adună lume bună și veselă, mulți copii, energie pozitivă și ceva bănuți pentru cauza pe care o susține. 
Ne vedem duminică!

De sâmbătă: Ateliere Nucamica de pictură pe sticlă

Prietena noatră Petruţa Baniţă (aka Pepi) are trei fetiţe mici şi energie şi voie bună cât pentru încă treizeci! De ceva vreme împarte cu noi din energia şi talentul ei, în cadrul atelierelor pentru copii (şi părinţi) Nucamica. În luna care urmează, putem descoperi împreună secretele picturii pe sticlă. Grabiţi-vă doar, înscrierile se termină mâine, 21 martie!

Atelierul de Pictura pe Sticla va urmari in cele 4 (patru) sedinte saptamanale urmatorii pasi:

22 martie: Aflam pe scurt despre cum a aparut pictura pe sticla, vizionam imagini, vorbim despre subiectele preferate in pictura pe sticla traditionala. Ne schitam desenul pregatitor pentru pictura, apoi il transpunem pe sticla.

29 martie: Aplicam treptat primele linii si tuse de culoare care pe verso vor fi in prim-plan.

5 aprilie: Aplicam tusele mari si campurile de culoare si punem foita metalica aurie acolo unde va fi nevoie

12 aprilie: Prindem patratul nostru de sticla pictat intr-o rama pe care o vom decora de asemenea, astfel incat sa ne puna in valoare pictura realizata. Luam frumoasa lucrare acasa si o agatam in locul cel mai bun de unde sa ne vegheze in fiecare zi.

Pretul modulului de pictura pe sticla este de 200 de lei pentru cei noi inscrisi si 160 de lei pt studentii nostri fideli. Varsta minima este de 4 ani.

Acum un an la Nucamica

In cadrul atelierelor copiii vor lucra impreuna cu parintele insotitor, ocazie cu care vor descoperi impreuna o activitate noua si interesanta. La primul modul din serie, cel dedicat mestesugului olaritului, copiiii au interactionat cu un element natural nou, lutul, l-au modelat in figurine zoomorfe si oale traditionale, pe care le-au vopsit decorativ.

Informaţii detaliate despre înscriere si despre programul detaliat al atelierelor tematice sunt disponibile pe blogul nucamica si pe pagina de facebook nucamica.

Data limită pentru înscrieri la atelierul este 21 martie 2013.

Urmatoarele ateliere din seria Ateliere de Patrimoniu pentru Copii se vor desfasura in luna mai (Atelier despre Textile), respectiv in luna iunie (Atelier de Pictura pe Lemn).

Poveste cu (despre) parinti, extraterestri si autocombustie

Singura poveste pe care am observat ca o am în ultima vreme.

Ai mei au fost foarte atenti cu aniversarea asta de la 7 ani. Mă dăduseră la scoală de la 6 ani, deci teoretic, eram în clasa I. În realitate, la scurt timp, în prima lună, m-au retras. Nu eram în stare de nimic. Desi când m-au dat la scoală, stiam să scriu si să citesc singur, învătătoarea i-a arătat tatei caietele mele. Scriam de la dreapta la stânga, fără să despart cuvintele. Tata s-a îngrozit. Au urmat câteva consulturi psihiatrice si o internare, poate două, nu-mi amintesc exact, care nu au reușit să elucideze acest obstacol misterios în dezvoltarea mea. Cu medicatia potrivită, mi-am revenit si am început să scriu normal, chiar frumos. Asta se putea vedea în notele mari pe care le luam la caligrafie.

Toata povestea e AICI. C-aşa vine primăvara cu tiuk!. K-avem kef.

De ce nu mai scriem pe blog

Pentru că am sunat-o pe mama în vis să-i spun la mulți ani de 8 martie și mi-a răspuns tata și am închis, dar el m-a sunat înapoi, ce este, ce s-a întâmplat, nu știu am apăsat greșit, pentru că în asemenea momente de panică obișnuiesc să număr 100 de boabe de fasole, înșirate pe un fir nailonat, mărgele pe care i le-am făcut cadou în copilărie și ea le-a purtat 30 de ani, doar la ocazii ca să nu le strice și după ce le număr o dată pe toate 100, firul nailonat se transformă într-un arc electric de culoare albastră care leagă personajul meu colectiv de personajul ei colectiv într-o poveste plină de soare, în care totul este frumos și curat, pentru că aud, chiar aud șușoteli telepatice care mă liniștesc și lumina se stinge ușor, iar pe pereții mei cranieni sunt proiectați fluturi, dintre cei mari și frumos colorați care trăiau odinioară în regiunile tropicale, pentru că îngheț spectator în fotoliu, intuind îmbrățișarea tandră a personajelor colective și le urmăresc cum se îndepărtează, ținându-se de mână, cum migrează spre ultimele 10 minute din secolul progresului și fluturii mari tropicali se transformă în păsări albe și peste imaginea asta ninge din bolta mea craniană cu zahăr pudră cât mai număr încă o dată cele 100 de boabe de fasole înșirate pe un fir nailonat foarte rezistent.

Lumina mănâncă mazăre

Ia zi o poveste, Toma!

A fost odată un monstru urât cu gheare, cu un cap verde și cu o bluză albastră. Și cu un cap albastru.

Ce făcea monstrul ăsta?

Monstrul ăsta de-afară a făcut o casă din lemn. Așa.

(Toma la 2 ani și 4 luni)

Care-i treaba cu scrisul?

Treaba cu scrisul e că după ce scrii trebuie să și citești. În public. Cu voce tare. În lumina reflectoarelor. Să răspunzi la întrebări, să dai autografe, să te smulgi cu greu din brațele cititorilor fanatizați. Și toate astea duminica, în timpul tău liber, la Brașov. E foarte greu să scrii, dar și foarte frumos. Ne-a plăcut la Brașov, la cenaclul tiuk! Mai mergem, asta-i clar!