E marţi. Cântec de jale.

A început să mă doară capul de cum am intrat în Bucureşti. Prima intersecţie blocată, primul mall mega-aglomerat, gălăgia permanentă diurnă şi nocturnă pe care nu o mai percepi decât dacă pleci şi reinveţi liniştea.

Există locuri pe lumea asta cu iarbă şi aer curat, există locuri cu ocean şi nisip. Unii au ajuns acolo. Şi-au adunat curajul într-o bocceluţă şi au plecat.

Suntem doi oameni comuni, cu un copil fabulos care îşi doreşte lucruri simple. În primul rand, să fie cu părinţii lui. Este incredibil cât de bine i-au făcut cele câteva zile petrecute în trei. Doar noi trei. Adio crize de afect, adio tulburări de somn!

Dacă această condiţie primordială este îndeplinită Vlad îşi mai doreşte: să alerge, să vorbească cu animale mari sau mici, să mănânce flori şi alte lucruri interesante găsite pe jos, să se bălăcească în apă (fie ea baltă sau ocean), să strige, să cânte, să descopere.

Şi ştiţi ceva? De fapt şi de drept asta ne dorim şi noi, părinţii lui. Ne uităm uimiţi la el şi ne dăm seama că exact asta ne dorim şi noi.

Stau în biroul meu din subsolul unei impozante clădiri de la Şosea şi mă întreb ce mă împiedică să mă ridic şi să îmi ofer mie şi fiului meu ceea ce ne dorim.