Care sunt modelele voastre în viață? Modele de care încercați să vă apropiați în permanență sau din contră să vă distanțați? Personaje literare, cum e cazul aici, oameni reali, bunici sau părinți, eroi de benzi desenate, prieteni mai în vârstă ale căror comenzi le executați cu sfințenie în copilărie sau oameni de stat, de radio sau televiziune? Menajere pline de înțelepciune? S-au schimbat modelele voastre în timp?
Vă întreb asta pentru că Vlăduț și-a ales un model pe care îl imită în totalitate, cu o regularitate aproape zilnică și cu o destul de mare seriozitate. Este vorba despre Rămurica, femeia care mai stătea cu el câte o zi, două, când Vlad nu avea mai mult de șase luni. Rămurica făcea și curat. Dădea cu mătura, cu aspiratorul, cu mopul. Vlad probabil că o urmărea din patul lui cu zăbrele, asemănător cuștii lui Skinner și înregistra amploarea gesturilor, minunându-se de unduirea delicată a mopului pe parchetul laminat, de precizia cu care Rămurica doza cantitățile de detergent pentru a le dilua în găleată. Sunt sigur că Vlad sesiza perfecțiunea mișcărilor, plutirea lină a femeii peste parchetul strălucitor, pașii de dans, calculați după nu-știu-ce ritm african. Nu cred că au fost necesare prea multe vizite pentru ca Vlad să rămână fascinat de Rămurica, pentru totdeauna.
Eu o cunosc bine pe Rămurica, orice ar face, gătit, curățenie, călcat cămăși, ea cântă. Pe o tonalitate joasă, mai mult fermă și precisă decât melodioasă, diferite cântece populare. Nu de puține ori, am surprins-o împreună cu unchiul meu Gelu, fredonând Struguraș bătut de soare sau Căpitane de județ, în timp ce netezea vreo cămașă sau vreo pereche de pantaloni. Nouă ne transmitea un sentiment de siguranță, o atmosferă de duminică liniștită, deși venea doar miercurea pe la noi, ca și cum toate luminile s-ar fi aprins brusc în casă și noi toți ne-am fi pregătit pentru o mare sărbătoare. Desigur că și Vlad a ascultat-o fredonând Struguraș bătut de soare! Lai Lai La! De ce inima mă doare? Lai Lai La și s-a simțit, la rândul lui, protejat și liniștit, uitând că părinții lui lipsesc, că obiectul adorației (mai exact, mama lui) își tocește coatele pe frontul cercetării mețeriste.
Acum, Rămurica nu mai vine! Dar copilul, în onoarea ei, în fiecare dimineață, cum se trezește, dă cu aspiratorul, apoi cu mopul, la final, ca un cunoscător, ștergând praful. În timp ce face toate astea, scoate niște sunete guturale, un fel de mormăit melodios, care mie îmi amintește de cântecele populare ale Rămuricii. Îl las să facă curățenie pentru că și pe mine mă liniștește ritualul ăsta, din când în când îl strig Rămurel, vezi în colțul ăla! A rămas un muc de țigare! Iar el fuge repede, serios și ia chiștocul rămas în urmă. Da, cred că Rămurica era parte din familia noastră, tânără și dezorientată în primele luni de după nașterea lui Vlad.
