Pentru cei mai puţin plimbaţi prin Bucureşti, 117 este linia care taie prin inima oraşului graniţa dintre Rahova şi Ferentari. La capătul acestei linii locuim noi, cei Treibădică şi, dacă simţiţi vreodată nevoia de senzaţii tari, nu ezitaţi să ne vizitaţi, dar nu luaţi taxiul, veniţi cu 117!
Acum vreo două dimineţi, mă legănam de bara lui 117 chiar lângă un adolescent care asculta Eminem la telefon. Pe speaker, desigur! Alo, aţi uitat că suntem în 117? Devenisem deja uşor sâcâită de propriul legănat pe ritmuri de Eminem şi îmi pregăteam replici acide care să îl înfunde în pământ de ruşine pe tânărul rapper. Dar n-am apucat să deschid gura, că autobuzul trece prin faţa unei biserici. Partenerul meu de călătorie închide degrabă muzica, îşi face o cruce cinstită şi în nici 3 secunde relansează Eminem la maxim. Doamne ajută!
Mi-am reprimat instictele de mahalagioacă, am decis să mă comport mai adecvat slujbei mele de cercetător la muzeu şi să urmăresc, să înregistrez mai degrabă decât să influenţez fabuloasa diversitate culturală (aşa se zice, nu?) care ne înconjoară.
Omul nostru n-am mai întreprins nimic notabil în restul călătoriei, dar eu am rămas totuşi cu o nelămurire.
Dacă sunt în maşina personală şi trec prin faţa unei biserici, ar trebui să opresc radioul?
Care este primul lucru pe care trebuie să îl înveţe un copil? Răspunsul meu este Respectul!
Nu contează vârsta copilului, de fapt, ar fi bine ca el să înveţe asta cât mai devreme, până împlineşte un an. Asta îţi va uşura viaţa de părinte, dar îl va scuti şi pe el de sesiunile de stat singur în dulap cu pitici roşcaţi, despre care se ştie că adoră să ronţăie degetele de la picioare, copiilor obraznici. Orice părinte tânăr, care nu a făcut un curs de parenting, a văzut pe propria piele cât de dur poate negocia un copil şi cât de lipsit de orice apărare este adultul, cât de neajutorat şi lipsit de alternative, în faţa acestor oameni de stat în miniatură, care vorbesc monosilabic despre convingerile lor de moment, fără a fi capabili de o predicţie pe termen lung. Incapabili de observaţii subtile sau discuţii abile, aşa cum suntem obişnuiţi noi, adulţii.
Eu am înţeles după crunte frământări cum să înveţi un copil respectul de care avem amândoi atâta nevoie. Metoda nu constă în a-i spune de ce are nevoie, de ce ar trebui sa-l preocupe, când şi din ce cauză să facă toate astea. Important este să pari ca răspunzi nevoilor lui, fiecare mai arzătoare şi mai incitantă decât precedenta, indiferent de stările sau preocupările tale de moment. Ştiu că pare absurd să pretinzi că aşa va învăţa un copil respectul. Îmi dau seama cât de greu de acceptat este, pentru voi, ideea că făţărnicia ta va atrage respectul copilului. Vino în întâmpinarea nevoilor lui, iar el te va respecta pentru asta şi va veni la rândul lui în întâmpinarea nevoilor tale. Cineva mi-a spus acum mult timp, dar nu mai ţin minte cine, că pentru o comunicare eficientă trebuie să vorbeşti cu un adult ca şi cum ai vorbi cu un copil şi invers. Cu un copil, trebuie să vorbeşti ca şi cum ai vorbi cu un adult, adică să-l iei în serios. Aceste idei mi-au fost întărite citind azi de dimineaţă pe Lets panic! următoarea afirmaţie Offer her a firm handshake each morning. No hugs. Hugs disgust Baby şi m-am simţit dintr-odată iluminat şi plin de speranţă că metoda mea de creştere a copilului este corectă şi adevărată.
Nu ştiu dacă v-am convins cu acest post, dar dacă ne veţi surprinde vreodată în vreun parc bucureştean, veţi vedea că ne plimbăm relaxaţi, respectând-ne reciproc, fără să ne ţinem de mână sau să ne cărăm în braţe, şi chiar dacă ne jucăm la groapa de nisip sau ne dăm pe tobogan, o facem plini de respect pentru celălalt, ca doi prieteni care au tabieturile lor.
Şi aşa mi-a picat fisa despre adevărata faţă a social networkingului. E nevoie de curaj, perseverenţă, antrenament şi, bineînţeles, de un calculator. Noapte buna!
