Patima lecturii

Astăzi, am să vă scriu despre patima lecturii și filmele cu morală ascunsă ale lui Takeshi Kitano. Una dintre ideile, metaforele dacă vreți, din filmele lui Takeshi Kitano este că viața durează doar clipă. Din cauza asta, este o curată nebunie să trăiești în mizerie, făcând lucruri care îți displac. Soția mea, pe care am obligat-o să vadă câte un film de Takeshi Kitano în fiecare seară, a înțeles asta imediat, preluând firesc această splendidă învățătură orientală, care în cazul meu a declanșat un întreg travaliu introspectiv, și transformând-o parcă în singurul principiu care îi guvernează viața. Ca și polițistul violent din filmul cu același nume al marelui regizor nipon, ea a renunțat pe loc la ceea ce cultura occidentală numește, probabil în mod superficial, înțelepciune și judecată, recurgând la abilitate și forță, în cazul nostru perseverență. Oriunde merge, ea se lasă cuprinsă de patima lecturii, nerenunțând sub nicio formă la această mare plăcere a ei. Insensibilă la lucrurile frumoase, după mine, care se întâmplă zi de zi in viața ei, scoate câte o carte din gentuța maronie și citește ceva. Acasă, nu se lasă atrasă în conversațiile lansate de mine, ia imediat o carte de pe raft și, lăsându-se cuprinsă de o transă imperturbabilă, se apucă de citit. Nu se pune problema muncilor domestice, care pentru ea pur și simplu nu există.

Asemeni acelor oameni, care renunțând la televizor, după câteva luni, când se trezesc în preajma unuia, rămân cu ochii pironiți la sticla frumos colorată, soția mea este atrasă de orice carte aflată la îndemână, neputându-și reprima impulsul de a o citi. Locuind foarte aproape de biserica armenească, am fost zilele trecute și am stat de vorbă cu un preot despre această disfuncție a ei, care a început să-mi semene din ce în ce mai mult cu un sindrom de deficit de atenție. Părintele mi-a zâmbit și mi-a explicat, cu blândețea care caracterizează în general o față bisericească, că orice fel de luptă împotriva unei patimi, adică a unui păcat ce a trecut din minte în inimă (vezi wikipedia), necesită atât încredere în forțele binelui, cât și autoreflecție. Zâmbind la rândul meu, am înțeles că drumul pe care a apucat draga mea soție este unul al păcatului și că asta mă va pune la mare încercare. Am sărutat mâna preacuviosului și m-am întors acasă, hotărât să abordez direct această problemă într-o discuție cumpătată și tolerantă. Am găsit-o, bineînțeles, citind și după ce am făcut un ceai de roiniță, despre care auzisem de la o doamnă, la Plafar, că are puternice efecte de relaxare, am întrebat-o dacă își dă seama că a picat în patima lecturii, un mare păcat, care îi macină sufletul și îi știrbește frumusețea sufletească și că asta va distruge atmosfera în sânul tinerei noastre familii. S-a uitat lung la mine și după o pauză, pe care eu am atribuit-o unui intens proces de gândire, mi-a răspuns Oamenii drăguți sunt niște ratați! Ei termină ultimii. Ființele umane trebuie să debordeze de vitalitate. Așa zice Cartea a doua din Hagakure. Crezi că-i adevărat?