Manifest pentru timp. Taaaim iz on maai said

Fac parte dintre oamenii care, atunci când au decis că vor un copil, nu s-au întrebat dacă au bani ci dacă au timp de crescut un copil. Poate ca am gresit, dar nu m-am gandit o clipa daca am bani de pampersi sau de gradinita in limba germana. M-am intrebat doar daca sunt pregatita sa renunt la viata mea tihnită, cu o meserie care imi place dar din care nu se prea castiga bani, cu plimbari, prieteni, terase si călătorii pentru… nici eu nu stiam prea bine pentru ce, dar stiam ca trebuie sa fiu pregatita sa renunt la multe, multe din lucrurile in jurul carora se invartea viata mea pana atunci.

Intre timp am mai revenit cu picioarele pe pamant si am dat cu nasul de criza. In anul care a trecut m-am gandit sa ma fac corporatista, vedeta de televiziune, scriitoare de telenovele, manager de de toate si nimic, cautand in strafundurile memoriei ceva ce stiu sa fac bine si care se si plateste in Romania. Sau in alta parte.

Cu greu imi pot aminti de o perioada in ultimii ani cand sa fi avut un singur job. Pentru că mă încăpăţânez să fac ceva ce-mi place (cercetare, expozitii, scris, citit şi răscolit biblioteca) am fost nevoită întotdeauna să fac si altceva ca să trăiesc (emisiuni, traduceri, alte cercetări, alte scrieri, alte joburi).

Aveţi puţintică răbdare, imediat ajung şi la Boc, şi la indemnizaţii, şi la cum se cresc copiii.

Când s-a născut Vlad, indemnizaţia era de 600 de lei ceea ce, recunosc nu era departe de salariul meu de cercetătoare la MŢR. Nici acum nu este. Pentru că socotelile financiare nu sunt punctul meu forte, „uitasem“ ca eu de fapt nu am trăit niciodata din salariul asta, că intotdeauna mai aveam cel putin o bursa doctorala, un job adiacent si inca o colaborare ocazionala. Nu pemparsii lui Vlad ne-au desabilizat financiar ci faptul ca o mama full-time nu mai are timp (si, btw, nici nu are voie) sa aiba alte venituri decat indemnizatia.

Nu aştept ca statul să imi dea bani de pemparsi. Jobul meu la stat e mai degrabă o pasiune pentru care accept sa fiu subplătită, iar el, statul, acceptă să îl mai trădez cu câte o companie mogulească, lucru pentru care mă taxează corespunzător de fiecare dată. Eu văd un contract încălcat. Lucrez de vreo zece ani, încă din timpul facultăţii. Mihai la fel. În schimbul taxelor pe care le tot plătim de atunci, statul s-a angajat sa ne subventioneze doi ani, sa ne crestem copilul pana la varsta la care poate sa stea cateva ore la gradinita fara sa sufere prea tare. Nu bani, timp. Stiu, timpul insemna bani. Stiu. Dar eu aleg totusi timp. Timp să îmi văd copii crescând. Până la doi ani şi după.

Un studiu Gallup a constat că in România peste jumătate din copii petrec doar o oră pe zi cu părinţii lor. Mi se strânge sufletul gândindu-ma cum, pe nesimţie, am putea ajunge şi noi aşa. Gonind între trei joburi, înjurând guvernul, iubindu-ne tot mai rar şi uitând să mai ascultăm şi răspunsul la întrebarea pe care am pus-o in fugă copilului: Cum a fost azi la şcoală, băiete?

Am semnat petiţiile, dar încă mă gândesc dacă să mă duc luni la manifestaţia pentru menţinerea indemnizatiei. Nu ma trage ata la o manifestatie sa cer bani. Dar as face o manifestatie pentru timp, pentru timp de joacă cu copilul meu, pentru timp de mers în parc şi timp de citit povesti, pentru timp de alăptat, si timp de smiorcăit si de dormit împreună, timp de alintat şi de gângurit, timp de vorbit despre Superman si Ponyo, timp de gâdilat şi visat. Dar asta nu cred că poate să îmi dea guvernul Boc. Cred că şi ei au uitat cât de mult timp ar putea să cumpere cu toţii banii pe care îi fură. Mult, muuuuuult timp!