Sotul ma acuza ca ma gandesc la moarte. Si totusi nu am preluat leapsa luxemburgheza caci mi-a dat fiori de groaza. Nu pot sa ma gandesc la propria moarte, dar ma gandesc…
Ca as putea disparea brusc si atunci familia mea ar deveni un loc foarte trist. Asa ca nu dispar;
Ca as putea sa ma tund baieteste, scurt, scurt de tot, si as semana foarte tare cu supravietuitorii lagarelor;
Ca poate mi s-a intamplat ceva demult, ceva atat de ingrozitor incat nici nu imi pot aduce aminte si din caua asta sunt astazi trista fara motiv (sau e doar pentru ca am vazut aseara Panglica alba?);
Ca nu o sa mai am niciodata pofta sa lucrez, sa scriu, sa spal rufe;
Ca nu o sa reusesc niciodata sa fac curat in toata casa si ca o sa innebunesc din cauza rufelor nespalate si a firimiturilor de pe jos;
Ca am pierdut rostul si nu o sa-l mai gasesc niciodata;
Ca la ce bun soarele daca eu sunt trista;
Ca e pacat de sambata asta de mai sa stau in casa;
Ca sunt o mama neatenta;
Si o sotie dificila, evit sa zic ingrozitoare;
Ca cel mai singur te simti cu multi oameni in jur;
Ca sunt pe o banda de alergare fara buton de oprire;
Ca daca nu ma opresc din asociatiile astea libere o sa obosesc si mai tare, foarte tare si Vlad se trezeste in curind si eu nu sunt niciodata pe masura energiei lui;
Ca nu e deloc rusine sa plangi dar mie mi-e rusine si cand sunt singura;
Ca ma simt ca o muratura;
Ca vreau sa imi spuna cineva ca totul e ok, desi n-o sa-l cred si o sa incerc sa-l conving ca nu-i asa;
Ca poate merge si doar cu o imbratisare.
