De ce nu mai scriem pe blog

Pentru că ne căutăm de muncă și găsim foarte greu oferte de luat în seamă, pentru că nu avem cu cine lăsa copilul și d-aia trebuie să refuzăm invitații la bere, pentru că citim comentarii mai vechi ale Nedormitului pe blogul lui Istodor, pentru că citim ce scrie Mugur Grosu, pentru că așteptăm să ne sune Simona Tache și ea nu ne sună, dar ne sună de la Orange și ne amenință cu pușcăria, pentru că suntem curioși de ce s-au certat ăștia de la Cațavencu, pentru că ne-am întâlnit întâmplător cu Alin Ionescu la metrou și ne-a urat distracție plăcută în continuare, pentru că ne e teamă că o să-l condamne pe domnul Voicu, pentru că ne-am amintit că vara trecută Băsescu a refuzat să bea țuică la o petrecere câmpenească de teamă să nu-și strice imaginea, pentru că Dragoș dansează pentru tine, pentru că s-a terminat RBF 2010 și noi nici n-am știut că se ține și anul ăsta, pentru că se apropie Paștele și nu avem bani de miel, pentru că ne umplem viața cu tot felul de prostii, pentru că Vlad a pronunțat cu claritate cuvântul internet și nu ne crede nimeni, pentru că ne gândim să ne întoarcem la St Denis, dar nu avem bani de bilete, pentru că știm cu siguranță că toate astea se leagă, într-un fel misterios, unele de altele și ne e teamă că totul se va termina prost.

De ziua mondială a dansului

Giuleşti 1967

TELEVISION IN MATERNITY WARD

Un reportaj halucinant din maternitatea Giuleşti în 1967. Un sistem de televiziune internă tocmai a fost instalat, prin care proaspeţii taţi pot comunica cu fericitele mame şi pruncii lor cei cuminţi. SF? Nicidecum. Doar Telejurnal.

Daţi click pe imagine pentru a vedea filmul pe siteul original (nu poate fi importat), sau aici.

P.S. A se servi drept garnitură cu realitatea sumbră a maternităţilor în anii 60, de găsit deocamdată doar în cartea Nasterea. Istorii traite.

P.S. 2 Găsit via Secolul XX la subiectiv.

Recenzie de nașteri

Mi-am descoperit o nouă adicţie, un viciu dubios şi netrecut in cataloagele de specialitate: sunt dependentă de poveşti de naştere. Am citit pe nerăsuflate în ultimele 2 zile cele 20 de poveşti de naştere ce formează cartea Nasterea. Istorii traite, coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir la editura Polirom. Femeile nu sunt atât de diferite pe cât s-ar fi vrut; majoritatea sunt femei cu educaţie, cu o scriitură exersată şi multe cu un bogat background de teorie feministă.

Ceea ce m-a cucerit a fost intimitate în care aceste femei te lasă să pătrunzi, chiar dacă unele încearcă teoretizări şi explicaţii. Nu ai cum să povesteşti despre momentul naşterii fără să lasi să se vadă puţin din vulnerabilitatea maximă a acelui moment.

Femeile nu sunt foarte diferite dar naşterile sunt! Fie ca se pregătesc intens sau deloc, fie că ştiu totul despre naştere sau nu ştiu nimic, fie că au parte de doctori binevoitori si spitale prietenoase, fie ca se simt ca la Auschwitz (ah, am stiut cand citeam povestea asta ca e vorba de maternitatea Giuleşti unde prea moale nu ne-a fost nici nouă), nasterea le surprinde fara drept de apel. Emotii pozitive si negative de-a valma, neputinţă, beatitudine, disperare, fericire, furie, recunoştinţă, regăsire şi pierdere de sine.

Nu ştiu cui aş recomanda cartea asta. Mamelor care au născut? Mamelor care nu au născut? Taţilor curioşi? Antropologilor? Istoricilor? Medicilor? Nici nu ştiu dacă e carte necesară. E o carte care lipsea. Dar nu mă luaţi pe mine în seamă. Eu oricum sunt dependentă de poveşti de naştere.

Still face experiment

Dacă vă plac experimentele pe proprii copii, vă recomandăm unul simplu. Noi îl facem în fiecare zi. Din greşeală, din sadism, punem masca indiferenţei şi ne trezim doar cînd toate tastele laptopului sunt deja smulse, jucăriile aruncate în wc iar Vlăduţ se dă ritmic cu capul de un perete mai moale.

Dacă nu aţi descoperit asta în primele săptămîni de convieţuire cu copilul, ştiinţa vă vine în ajutor: Copiii au nevoie de atenţie şi comunicare. Am zis!

Cu lămâie sau cu muștar... Simona Tache vs Mugur Grosu

Trebuie să alegem, încă o dată! Nici nu am ieșit foarte șifonați bine din campania electorală, că suntem puși, din nou, în fața unei alegeri de nefăcut. În colțul roșu, cu șorțuleț roz, o avem pe Simona Tache, idolul nostru în viață, dar și după (nu râdeți, e foarte probabil), iar în colțul kaki, cu șorțuleț bleu, îl avem pe Mugur Grosu, un prieten vechi, din timpuri înghețate, la malul Dunării... Ce voi alege pentru mine și familie? Mă-ntreb și eu ca alții înaintea mea Ce fruct e acesta, cu miezul mai mare decât coaja?

Echipa bleu (dacă preferați cu lămâie)

Echipa roz (dacă preferați cu muștar)