vederi din Stockholm

Scrisoare de aeroport

Dragii mei baieti cucuieti,

Cu sufletul greu imi trag cizmele uitate demult intr-un colt, chem un taxi si alerg catre aeroportul Otopeni, directia Stockholm cu escala Budapesta. In tarile nordice sunt maxim 10 grade primavara aceasta, dar eu voi sta oricum mai mult la caldurica, cu ochii pe geam, gandindu-ma cum va mangaie pe voi soarele bucurestean si ce mama isi va mai gasi Vlad in aceasta, din nou, scurta despartire.

Dulapiorul ales de Vlad la gradinita are un avion albastru desenat pe usa. Foarte atenti ne-am uitat azi dimineata la el, in timp ce eu ii explicam ca plec cu un avion dar o sa ma intorc repede si o sa imi fie tare dor de el.

Plec ca sa am de unde sa ma intorc, de unde sa trimit mesaje induiosatoare acasa, de unde sa-mi fie dor, de unde sa ma simt cea mai asteptata femeie din lume. Si promit ca-i ultima. Primavara asta. Si ca dupa ce ma intorc o sa incep sa scriu din nou pe blog; si sa calc camasi; si sa fac supa de praz; si sa apretez asternuturi… hm, cred ca m-am ambalat cam tare!

Simina, sotia lui Mihai si mama lui Vladut

Lenin cake

A trecut aproape o săptămână de când s-au împlinit 140 de ani de la nașterea ilustrului Lenin. Marele agricultor nu este unul dintre preferații mei, dar când am citit articolul mi s-a făcut poftă de ceva dulce.

Mihai Bădică, biciclist şi Raluca, mama lui Vlăduţ

Cât am fost plecată la Sofia, două zile, oameni buni, două zile!, soţul s-a făcut biciclist iar Vlăduţ şi-a găsit o nouă mamă, Raluca. Şi s-au mai dat şi la ziar, cu poză cu tot ca să fie clar despre cine e vorba. Raluca, mama lui Vlăduţ nu apare în fotografie dar dacă e blondă şi are un pudel ştiu eu unde să o găsesc! În concluzie, mamelor din lumea-ntreaga, staţi acasă. Scurt. Nu părăsiți domiciuliul conjugal!

Doina, Dan Puric și Jack Nicholson (nu chiar în ordinea asta)

via Runbaby

De ce sunt artiștii neserioși

Pentru că ei sunt capabili să transforme lucrurile simple în lucruri complicate fără să-și dea seama, pardon, să-și deie seama. Nu demult am fost la o expoziție de fotografie la Cărturești. Acolo, pentru prima dată în viață, un prieten bun expunea public o fotografie, pe care eu din spirit camaraderesc, dar și pentru că îmi plăcea și aveam un loc gol pe peretele de răsărit, în locul unei icoane lipovenești vechi de o sută de ani, m-am oferit să o cumpăr. Prietenul a fost de acord pentru suma de 100 RON să fiu eu primul lui client. Mă gândeam cum o să-i crească prețul, chiar am glumit pe tema asta de câteva ori, din punctul meu de vedere, afacerea fiind ca și perfectată. În seara asta am avut marea surpriză ca artistul să-mi trimită un mail, din care se înțelegea că PR-ul de la Cărturești a oprit pentru el fotografia, căci i-a plăcut foarte mult. Despre propriile gânduri și sentimente ar fi o prostie să mai vorbesc. Cu ultima suflare, am încercat să scriu postul ăsta prin care să îmi exprim revolta și să îl anunț pe prietenul fotograf că așa cum un PR are dreptul să își aleagă fotografia, tot așa îmi rezerv și eu plăcerea de a bea o cafea acolo și de a șuti, la plecare, printul. Un mare autor, pe care nu îl voi desconspira, spunea că există două feluri de artiști: cei care exprimă ceea ce ei nu posedă și cei care exprimă surplusul a ceea ce ei posedă. Nu îmi dau seama în care categorie intră prietenul meu, care după ce l-a citit pe Hunter S. Thompson a și plecat în căutarea Visului American, dar ca să nu i se pară prea simplu planul meu, îl anunț că voi înlocui originalul cu o replică.

Nu îmi mai rămâne decât să conving un alt fotograf să facă o replică și pe prietenul meu s-o semneze.

Originalul