Cea mai frumoasa zi din an (în afară de Rev şi de Crăciun, bineînţeles) este ziua în care te întorci la muncă după vacanţa de vară. Te-ai odihnit, activ bineînţeles, două săptămâni, dar cum treci de poarta instituţiei, te simţi dintr-odată foarte obosit. Ţi-e somn, eşti ameţit şi ai vrea să bei o bere şi să mai dormi câteva ore pe plajă. Ce plajă? Abia te poţi abţine să nu intri în biroul şefei şi, cu o mutră în descompunere, să ceri voie acasă. Ţi-e rău! Poate eşti grav bolnav, poate e ceva contagios care ar putea îmbolnăvi vreo colega gravidă. Ai nevoie de medicul tău de familie care să îţi scrie imediat un concediu medical! Două săptămâni, ba nu trei sau, de ce nu, nelimitat. Dacă ar izbucni un incendiu, ai putea s-o roieşti acasă, în agitaţia provocată, ai putea trece neobservat de şefi. Sau ai putea ruga un prieten să sune la birou şi să anunţe că te-ai inundat. Cel mai bine, te-ai închide în buda de serviciu şi ai mai câştiga câteva ore de somn...
Ce s-a întâmplat cu vaca placidă din Sfântu, care mă urmărea peste tot și care, la cafeaua de dimineață, se prăvălea lângă masă de se zguduia întreaga cârciumă? Dar cu regizorul italian pe care l-am surprins votându-și filmul (în competiție) în locul prietenilor prea ocupați cu adolescentele autohtone pasionate peste măsură de cinematografie? Dar cu căldura insuportabilă care făcea să transpire și cele mai ascunse gânduri? Ce face acum pescarul pântecos și fără dinți, care ne-a spus povestea fostei cherhanale? Unde au dispărut toți? Din peisajul deltaic nu m-a urmărit, așa cum era de așteptat, decât vaca placidă și pofta ei indecentă pentru iarbă, aer curat și vacanțe cât mai departe de București.
Renunțarea ia forma unei vaci care vagabondează prin Sfântu Gheorghe, în amintirea vremurilor când aveam un copil de crescut și o lehuză de calmat, iar regresia la faza în care sentimentul utilității era supradozat cu pempărși plini și crize de afect este resimțită că o insolație puternică. Totul culminează cu pierderea verighetei. Deznodământul sau ce a mai rămas din el pe catavencu.ro.
M-am trezit lac de sudoare şi am luat decizia de a mă regăsi ca bărbat, ca om, ca trestie gânditoare, ca orice am fost sau n-am fost vreodată. Colegele mele de suferinţă, mame, bone, bunici, ceilalţi – puţini dar de nădejde – taţi angajaţi full time în paternitate, iertaţi-mă!
To the sea a fost filmul care mi-a plăcut mie cel mai mult, în rest, vrem să mulțumim din suflet festivalului Anonimul că ne-a lăsat să dormim la filme, în sălile cu aer condiționat.
