Se făcea că sunt singur într-o sală de fitnes. Alergam pe banda rulantă și priveam absent pe fereastră, gândindu-mă la un poem despre un cal care își veghează călărețul căzut. Probabil că banda rulantă de-aia era așezată chiar la fereastră, pentru a-mi putea observa admira mai bine postura în alergare. Mă puteam vedea în fereastră, dar la fel de bine, puteam să văd ce se întâmpla afară. Ningea greu, nu era țipenie de om pe stradă, doar un câine maidanez lătra la un țurțure ce atârna, gata să cadă, la gura unui burlan. Din cauza efortului fizic intens, imaginile se suprapuneau, iar mie mi se părea că alerg către câine. La un moment dat, a mai intrat în sală o femeie cu colanți roșii, care m-a măsurat bine din cap până-n picioare, a făcut câteva exerciții de încălzire ușoară, s-a suit pe o bicicletă și a început să pedaleze spre mine. E inutil să vă spun că amândoi ne deplasam cu aceeași viteză și din cauza asta, distanța dintre noi rămânea întotdeauna aceeași. Urăsc iarna cu fantasmele ei. În ultimele trei zile a nins atât de mult, încât oamenii normali au refuzat să mai iasă din case. Îmi amintesc că așa ningea și în copilăria mea, adevărate avalanșe care cădeau cu încetinitorul, scufundând întregul oraș sub zăpadă. Ningea nopți în șir, până când se făcea dintr-odată liniște, mașinile nu mai circulau, iar oamenii se ascundeau sub plăpumi, intrând în transe hibernale în care puteau comunica cu străbunii lor. Știam că, ascunși la căldură, toți se conectează la Mintea Colectivă și lucrează la bilanțul de sfârșit de an. Alergam cu o viteză constantă de 7.7 km pe oră. Femeia pedala și ea constant, fără a se sinchisi că în ritmul ăsta nu avea să mă prindă niciodată. Părea genul de corporatistă, slabă, trecută de 35 (ani sau kile, dar în niciun caz, m cubi sau m înălțime), încercănată și absentă, așa că nici eu nu mi-am bătut capul prea tare. Aș fi putut să încetinesc, dar nu am făcut-o. Câinele lătra spart, sau poate așa se auzea din cauza muzicii date mult prea tare de către administratorul sălii. Alergam de câteva minute bune, greu de spus în kilometri, când în sală a intrat un bărbat frumos, bine făcut, musculos tot, însoțit de asistenții lui, doi tineri mai piperniciți și cam urâței, unul dintre ei plin de coșuri. Au întrerupt discuția zgomotoasă, dar plină de voie-bună pe care o purtau pentru a o studia cu atenție pe biciclista cu colanți roșii. Pe mine nici nu m-au băgat în seamă. Eu îi urmăream în fereastra-oglindă. Câinele lătra în continuare la țurțure, ninsoarea cădea la fel de greu, neanunțând sub nicio formă schimbul de replici, absolut fantastic ce avea să urmeze. După ce au analizat-o bine, ca pe un obiect sexual de care s-ar putea folosi la o adică (n-a durat mult treaba asta), cei trei au început să se uite dezorientați la aparatele de forță din sală. Cu ce începem? i-a întrebat bărbatul înalt, frumos și musculos pe cei doi urâței. Nimic. Hai curaj, băieți, că n-avem toată seara la dispoziție! Nimic. Surprinzător și complet lipsit de sens, mi-a venit în minte Cuvântul om se uită prin cuvântul fereastră la cuvântul lume. N-am încercat să mă gândesc prea mult la asta pentru că cei trei își aleseseră o halteră mare, ca acelea pe care le ridică cei mai puternici oameni din lume și nu mă refer aici la Barack Obama. Bărbatul înalt, frumos și musculos s-a așezat pe bancă și a început să ridice vioi haltera, care văzută în geam, părea imensă. Femeia cu colanți roșii nu a rezistat, s-a oprit, s-a șters de transpirație cu un prosop D&G, verde, foarte frumos și s-a întins pe burtă, la un aparat de lucrat fesierii. Întinsă pe burtă, camuflată perfect în colanții ei roșii, îl putea observa mai bine pe bărbatul, înalt, frumos și musculos, care ridica, parcă fără efort, haltera imensă. Cei doi asistenți priveau cu gurile căscate, cum bărbatul ridica haltera zâmbind (așa mi se părea mie în geam, că zâmbea). Păreau pur și simplu hipnotizați de eleganța mișcărilor, haltera se făcea că plutește în aer, iar fața bărbatului trăda doar efortul pe care îl faci poate la saună, prăvălit pe bancuțele de lemn,dar nicidecum atunci când ridici câteva sute de kilograme, ce zic eu, tone. Nici un strop de sudoare pe fruntea lată (mă gîndeam că ăsta este un semn de inteligență, totuși) și fără riduri a bărbatului frumos și musculos. Femeia cu colanți roșii renunțase temporar la tonifierea fesierilor și se relaxa întinsă pe burtă, absentă. Câinele nu mai lătra la țurțure, se așezase în fund și îl privea fix de la o oarecare distanță, mintea mea înregistrând imediat pericolul că ar putea fi acoperit în scurt timp de zăpadă. În imaginea asta de vis, l-am auzit pe asistentul cu coșuri spunând Chiar semeni cu Arnold, frate! Bărbatul frumos și musculos, obișnuit probabil cu complimentele, ridica zâmbind, fără nici cel mai mic efort, haltera imensă. Da, l-am auzit pe celălalt asistent, doar că ai capul mai mic! Aici, m-am oprit din alergare și am decis să ies și să salvez câinele de la avalanșa care cădea cu încetinitorul peste București.
