Amintiri de la gradinita

Intr-o dimineata de iulie, dupa ce l-am lasat pe Vlad plangand la gradinita privata unde mergea deja de o luna, am decis sa nu plec imediat ci sa mai stau o vreme pe strada, langa poarta gradinitei. Eram curioasa cat de mult plange Vlad, daca intr-adevar se potoleste imediat cum dispar eu, cum sustinea educatoarea. Ce mi-a fost dat sa aud, m-a impietrit. O mama mai impulsiva ar fi navalit probabil pe poarta sa isi ia copilul acasa. Eu nu am avut atat curaj, dar a fost si ultima noastra zi la gradinita.

Povestea e putin mai lunga. Era deja a doua gradinita la care mergeam cu Vlad. Prima gradinita, cu care se acomodase destul de bine (nu plangea niciodata cand il duceam de dimineata) se desfiintase brusc din cauza unei probleme cu proprietarul casei. Nu trecuse decat o luna de mers la gradi asa ca ne-am gandit ca o sa gasim alta, tot privata desigur, si cat de cat aproape. Vlad tocmai implinea doi ani.

Am vizitat cea de-a doua gradinita intr-o dupa-amiaza si ne-a placut mai mult cum arata locul, curticica cu nisip, n-am mai pus atatea intrebari. Ne-am intalnit doar cu directoarea si nu cu educatoarea si cand ni s-a spus ca nu putem sta cu el in primele zile, nici n-am cracnit. Imi dau seama acum ca am gresit, ne relaxasem prea mult dupa o prima experienta reusita, nici prin cap nu ne trecea cate se pot intampla la o gradinita. Fata de o bona, gradinita ni s-a parut intotdeauna varianta mai sigura.

Dar deja din primele zile, Vlad a inceput sa planga cand il lasam la gradinita; incepea sa planga de acasa, de cand plecam si o tinea intr-un urlet tot drumul. E normal, ne-am zis, toti copiii plang la gradinita. A inceput apoi sa devina agresiv cu alti copii; se repezea la cate un copil in parc si il lovea; apoi a inceput sa ne loveasca si pe noi. E normal, agresivitatea e normala la varsta asta. Totul avea o explicatie, totul era normal, si totusi... Pana in ziua in care am ramas dincolo de poarta de fier si am auzit cum intelegeau educatoarele sa linisteasca un copil care plangea firesc, dupa ma-sa:

Te potolesti imediat! Asculta-ma, termina acest circ! Ce vina au ceilalti copiii sa asiste la circul tau? Potoleste-te acum! Uita-te la mine si inceteaza acum!... timp de vreo doua minute, autoritar, repetitiv, sacadat.

Plansetul lui Vlad deja nu se mai auzea, imi imaginez ca ii inghetasera lacrimile, dar doamna (era chiar directoarea, nu educatoare lui) il punea la punct in continuare, umilindu-l si certandu-l pe un ton sacadat si nervos.

Nu e genul de abuz pentru care sa faci plangere sau sa mergi la ziare. Ne-am gandit daca sa ii spunem directoareai sau nu si am decis ca e mai bine sa il retragem pur si simplu fara sa deschidem o discutie asupra metodelor folosite in acea gradinita. Nu stiu daca am gresit atunci, la sfarsit, dar am gresit cu siguranta la inceput cand nu ne-am impus prezenta macar in primele zile; poate ne-am fi dat seama mult mai devreme care sunt principiile educative ale gradinitei.

Mi-am amintit toate astea citind articolul despre pedepsele aplicate in gradinitele de stat; pe langa articol, mai sinistre mi se par comentariile semnalate de Ada (sper totusi sa fie niste glume proaste, nu-i asa?). Se pare ca, daca bataia nu mai e la moda, educatoarele se simt provocate sa gaseasca si mai ingenioase metode de umilire si disciplinare a copiilor.

Din primavara, vrem sa incercam din nou gradinita cu Vlad. De data asta, sper sa nu mai fim nevoiti sa ascultam pe la usi si sa descifram ceea ce copilul nu ne poate spune cu cuvinte.