Am inceput anul cu aceleasi dileme in traista. Suntem niste parintii ingrozitori, sau ne descurcam la fel de bine sau rau ca si altii? Cat de tare am gresit de nu ne mai intelegem cu propriul copil? Chiar am gafat iremediabil sau e doar o etapa? O sa ii treaca de la sine sau trebuie sa gasim noi o solutie magica? Oare o sa rezistam pana ii trece? Da’ cand se poarta frumos si ne asculta de ce o face? Il certam prea des? Il certam prea rar? Suntem prea toleranti? Suntem prea stricti? Stabilim limite sau taiem aripi? L-am stricat de tot sau se mai poate repara? NE-am stricat de tot sau ne mai putem repara?
Cand se ridica ceata, dam de stire.
9 comments:
In aceeasi ceata suntem si noi....asteptam sa-i treaca dar daca se accentueaza? Daca ajunge pe la 20 de ani si tot asa e? :) Intre timp intrebarile care ne macina sunt aceleasi. Cert e ca gresim - suntem prea toleranti sau suntem prea severi. Saaaau....avem copii "mai altfel" decat altii. Noi sa fim sanatosi!
Nu cred ca se pune problema ca sunteti rai sau de nereparat,ci mai degraba e o etapa..importanta si dificila..undeva intr-o carte ( parca Ana Savin-totul se intampla inainte de 6 ani ( se gaseste online) scrie ca perioada de 2 ani este una tumultoasa si ca la 3 totul revine la un "normal"....experienta spune ca asa e..am o nepotica de 2 ani si 4 luni si nu trece zi fara crize ..din nimic...multa rabdare va doresc:)
rabdare avem, daca doar de rabdare e nevoie. ce ne macina e sentimentul ca nu e normal ce se intampla, ca AM gresit foarte rau undeva, ca gresim in continuare, etc. Ce ne ajuta e sa ne spuna cineva si sa ne repetam noi intr-una: e normal, e doar o etapa, e normal, e normal, e normal.... dar chiar e?
de fapt ce va macina? sentimentul ca Vlad e nefericit? asta e sg lucru pt care ar trebui sa va faceti probleme, si daca e asa, de ce anume ar fi nefericitsi ce din comportamentul lui v-ar face sa trageti concluzia asta?
din punctu ala putem discuta:) been there many times.
Si pe mine ma macinau aceleasi probleme. Eu am un baiat de 2 ani si 10 luni si o fetita de 1 an si 4luni. Cand am adus-o pe cea mica acasa nu am avut nici un fel de probleme de genul: gelozie, agresivitate, etc. Credeam ca nu e normal sa fie totul asa de frumos. Dar..... nu a durat mult si au incept crizele de tot felul si din nimic, o data cu ele disperarea noastra ca nu gestionam cum trebuie problema....greu tare. Acum, ca se apropie de 3 ani parca incepe sa isi mai controleze frustrarile si iesirile. Sau m-am obisnuit eu :)) Deci... nu sunteti singurii in situatia asta. NERVI TARI va doresc si sanatate.
@degetica, ai puns punctul pe i. da, asta ne ingrijoreaza: ca Vlad s-ar simti abandonat, singur, nefericit; am luat in considerare si posibilitatea unei depresii (exista si la copii). Are momente cand nu vrea sa se joace, se tavaleste pe jos urland NUUUUUU fara motiv, in unele perioade nu prea manaca zile la rand. Apoi redevine un copil adorabil, mancacios si jucaus. E evident ca sufera din cauza aparitiei lui Toma, e foarte clar asta si ne e teama ca nu stim sa il ajutam sa treaca peste aceasta trauma.
raspunsul ;la treaba asta e o oaresce rutina in programul lui, chestii pe care le face doar EL cu mama., doar EL cu tata, ppe noiasta ne-a salvat. Sofia era oricum mare, dar ne spunea f clat ca se simte parawsita samd, desi nu era, evident. Rezolvarea a fost mersul la lectiile de pian si mai tarziu gradinita (pana la 6 luni ale lui Gh am tinut-o acasa, din cauza virozelor)
Vlad e f f mic, sa nu uiti asta. Am peste 8 ani de parenting:) si imi dau seama ca sofia la 2 ani jumate mi se parea mare...abia la Gh mi-am dat seama ce mic e la 3 ani si 4 luni!
Orice dovada de incredere de la voi ii foloseste, chiar daca se tavaleste si zice Nu, dar in timp se sedimenteaza atasamentul securizant.
scuze typos,laptop in pat, gh sare:P
noi avem o fetita de 2 ani si 3 luni si o fetita de 9 luni. ne punem si noi zilnic EXACT EXACT aceleasi intrebari!!! dar exact aceleasi!! Sunt intrebari grele care ne apasa sufletul, si pe care parca nici nu indraznim sa ni le punem cu voce tare prea des.... din tot ce am mai citit si eu in domeniu, am ajuns la concluzia ca linia intre a fi doar o faza si a fi consecinta unor factori (comportamentul parintilor, experiente prin care trece zilnic, etc) este foarte foarte fina, si de cele mai multe ori este vorba despre un cumul al celor doua... adica e clar ca nu poti sa 'te culci pe o ureche' si sa spui ca e 'doar o faza', chiar daca intr-adevar trece printr-o faza. Pt ca important este CUM iese din aceasta faza. Adica provbabil 'faza' va fi mai lunga sau mai scurta, mai usor sau mai greu de depasit doar in functie de factorii externi (atitudinea parintilor, activitatile zilnice tip mers la gradinita, lectii de ceva (innot, patinaj, pian, etc), sau diverse altele..)
CHiar daca este vorba despre o depresie, pana la urma iesirea din ea este aceeasi cu iesirea din orice depresie - implicarea intr-o activitate noua, atractiva, care sa il intereseze si in care el sa fie cumva 'personajul principal'...
zic...
nu?
Trimiteţi un comentariu