Mamelor din blogosferă, vă cer chiar de ziua voastră ajutorul. Să răspundem la câteva întrebări despre literatura pentru copii, pentru o prietenă care desenează basme românești la Londra. E adevărat că întrebările sunt foarte personale, dar cred că o să vă facă mare plăcere să vă amintiți de povestitorii din copilărie. În plus, nu cred că o să vă ia mult timp, iar întrebările sunt simple. Eu sunt pe cale să recunosc public că nu am beneficiat de asemenea tratamente, ci am ascultat mai mult viniluri. Muc cel Mic, Căpitan la 15 ani și Vrăjitorul din Oz. Asta nu s-a întâmplat pentru că părinții mei aveau voci pițigăiate, ci pentru că erau non-conformiști și moderni. Mai rușinat, recunosc că nici lui Vlad nu i se spun povești seara la culcare. Am încercat și nu s-au prins de el, am recidivat chiar și cu cronici mondene, dar nici astea nu au prins.
Hai că m-am lungit suficient. Întrebările sunt puse de Mădălina Andronic pe blogul ei personal. Ea desenează foarte frumos, dar probabil că știți asta. Mie cel mai mult mi-a plăcut fundul care iese din chiloți, pentru că, v-ați dat bineînțeles seama, m-am identificat cu personajul.
Iata si raspunsurile mele la intrebarile Madalinei:
1. Ați citit/vi s-au citit povești sau basme în copilărie? Poate chiar ceva românesc? Ce titluri vă amintiți sau v-au rămas dragi?
Sincer, nu imi amintesc sa-mi fi spus ai mei povesti. Ce imi amintesc cu siguranta sunt vinilurile cu Muc cel mic, asta si era preferatul meu. Imi amintesc si Capitan la 15 ani sau Vrajitorul din Oz.
2. Credeți că au avut vreun rol în dezvoltarea voastră, încă din copilărie, ca viitor adult?
Sigur ca da. Povestile astea erau de departe cele mai palpitante momente ale zilei. Imaginatia mea fugea după Muc cel Mic, realitatea prindea un pic de culoare. De fapt, copilaria mea se derula in jurul blocului, dar cand ascultam vinilurile, totul devenea colorat si interesant. Asa mi se intampla si acum, mai mult cu cartile.
3. Sunteți de părere că fenomenul povestitului, mai ales în mediul familial, are o funcție importantă în educarea copilului încă de la vârste fragede? (Mai) dezvoltă acesta anumite legături între membri și transmite valori morale elementare pentru educarea unui copil?
Da, e important. Pe de o parte, ritualic, marcheaza sfarsitul zilei, momentul in care ne linistim si ne pregatim de culcare. Pe de alta parte, stimuleaza imaginatia celor mici, dar are si un rol anxiolitic, aducand impreuna adult si copil in explorarea unui alt univers. Despre valorile morale, nu stiu ce sa zic. Probabil ca se intampla si asta, dar ma abtin, atata timp cat eu nu ii povestesc inca lui Vlad.
4. Citiți/ați citi povești copiilor dumneavoastră? Ați alege povești românești, basme din repertoriul internațional sau cele mai noi cărți pentru copii de pe piață?
Mi-ar placea sa-i citesc, dar nu se intampla asa. Improvizez povesti scurte despre familii de gorile care se retrag, la lasarea serii, in copaci si urmaresc luna plina, si pleoapele lor devin grele, din ce in ce mai grele, foarte grele ... As alege probabil povesti romanesti. Nu stiu de ce. Dar as alege si o versiune prescurtata a lui Thyl Ulenspiegel, daca exista asa ceva.
5. O carte inainte de culcare sau un desen animat?
In cazul nostru, un desen animat, dar nu suntem foarte mandri de treaba asta. As prefera o poveste. Suntem inca mici, nu ne-a expirat timpul asa ca cine stie ... Maica-sa se lauda ca ii livreaza o varianta soft a caprei cu trei iezi in care iezii sunt salvati de capră care ajunge la timp si il alunga pe lup.
6. Credeți că o poveste “din carte” stimulează mai mult imaginația unui copil și simțul său etic elementar decât alte metode care implică povești?
Categoric, aș prefera o poveste pentru că ne stimuleaza multisenzorial și ne lasă o mai mare libertate de imaginație. Lupul cel rău poate avea blana mov sau poate semăna cu Traian Băsescu atunci când ascultăm o poveste, pe când într-un desen animat el va arăta întotdeauna într-un anumit fel, ca Ion Iliescu. Pe de alta parte, copilaria noastra comunista, fara desene animate, cu cărți de povesti gri și lipsite de culoare imi pare acum saraca din punct de vedere vizual. Asa ca nu vreau sa dau la o parte nici desenele animate, nici cartile frumos ilustrate, nici cartile “fara poze”.
3 comments:
Toate sunt bune si frumoase la capitolul povesti romanesti, pe care le stim toti din copilarie, dar cand m-am apucat sa-i povestesc/citesc copilului, m-am trezit ca plange la toate (de ce a vrut lupul sa-i manance pe purcelusi/de ce i-a mancat lupul pe iezi/de ce a vrut vanatorul sa o omoare pe Alba ca Zapada si asa mai departe), am ajuns la concluzia ca mai bine ii spun basme mai internationale, unde e mai putina violenta (bine, si acolo trebuie sa ma feresc de Bambi & co). Dar probabil asta depinde de la copil la copil, al meu e prea sensibil si impresionabil la varsta asta... :-)
Pai da, si mie imi povestea maica-mea despre unchiul ei mort care bantuie pe la noi prin curte, ca cica acolo a murit. Si asta cand eu aveam 4 ani. Am iesit afara abia cand am facut 16 ani, pana atunci am stat numai in casa, cu lumina aprinsa. Tatal meu mai venea acasa matol si ma dadea afara, ca cica sa ma joc cu copii, dar mie imi era frica de unchiul Relu, ca asa il chema pe strigoi. Veneam si plangeam la geam pana ce mama ma baga in casa, in ciuda opozitiei tatalui meu. Preferam sa ma bata, decat sa ma lase afara. Abia acum, la 16 ani, cand am vorbit cu domnul psiholog Mihai, am putut sa ies si eu afara. Va multumesc!
Frumos subiectul. Pe mine m-a ajutat Francoise Dolto sa trec peste problemele cu desenul animat. Ne uitam cat ma lasa constiinta.:)
Trimiteţi un comentariu