Pe treptele pe care am
copilarit vara de vara, se lungesc acum la soare ai mei copii. Nu mai zic ca
timpul trece, ati observat si voi probabil chestia asta. E mai mult decat atat.
E un deja vu in care eu sunt si mama si copil; stiu sigur ce vad ei stand pe trepte, dar stiu ce vad si eu de sus, si fac un efort sa imi aduc aminte ca eu sunt adult si ei sunt copiii. Si imi
vine sa zic ca trece atat de repede dânsul, timpul, incat de fapt sta pe loc.
Nu am innebunit. Doar ca stiu sigur ca sunt si eu in poza asta, in locul liber din stanga, am o rochita alba crosetata si breton.
6 comments:
Ce frumos! Pentru o secunda ma socasem, citind titlul..:))
(Titlul complet de pe fb)
mi-am dat si eu seama ca e usor confuz (in sensul ala :), dupa ce l-am postat, da l-am lasat asa ambiguu, de dragul gandului (act ratat?)
Ce mult inteleg ce vrei sa spui, cu singurul regret ca la mine casa copilariei nu mai exista, din orasul natal am plecat de mult, asa incat eu trebuie mai curand sa fac un exercitiu de imaginatie pentru ca suprapunerea imaginii lui Tudor cu a mea, copil, sa fie posibila. Foarte frumoasa postarea ta, lirica aproape, deloc ratata!
imi place ideea de rochita alba crosetata :)
De ce nu mai postati? Vrem sa mai aflam cum se inteleg cei doi, cum se joaca, daca au acelasi program de somn, daca reusiti sa dormiti seara cateva ore legate, daca Vlad incepe gradinita... Mai dati si voi un semn!
Ioana
Trimiteţi un comentariu