foto Alexandra Dinca
"Daca s-a intamplat totusi sa nasc acasa, pot spune insa ca nu a fost numai datorita hotararii mele cat mai ales datorita unei conjuncturi fiziologice favorizante. Poate fiindca m-am concentrat atat de mult pe dorinta de a naste natural si acasa, corpul meu a facut in asa fel incat sa devina singurul fel de nastere posibila: incepand cu luna a saptea de sarcina am avut contractii "pregatitoare" continuu, iar in ultima luna s-au intensificat si aveam chiar din cele "dureroase" timp de ore intregi la intervale de cateva zile, incat de nenumarate ori m-am intrebat daca erau sau nu un semn de nastere iminenta.
Astfel ca, intr-o dimineata cu aceleasi "false contractii" dureroase, cu sarcina aflata la termen, ma intrebam daca e cazul sa-l opresc pe sotul meu din a merge la serviciu. L-am lasat totusi sa plece, dupa care am petrecut timpul ca de obicei, avand grija de baietelul de aproape doi ani. Dupa cateva ore de contractii parca mai intense l-am sunat pe sotul meu sa-l rog sa vina totusi acasa mai devreme, dupa care m-am gandit sa testez efectul calmant al unei bai (citisem ca apa poate calma senzatiile contractiilor puternice, oprind un fals travaliu sau intensificandu-l pe cel real). A fost o decizie pe care sincer am regretat-o imediat dupa ce am pus-o in practica: apa mi-a intensificat travaliul REAL de aceasta data in asemenea fel incat iesind la foarte scurt timp din cada am mai avut doar timpul sa nasc, in cateva zeci de minute, dupa cateva contractii fulgeratoare extrem de intense care abia imi lasau ragazul sa respir. Copilul a plans din prima secunda, fapt care m-a asigurat ca totul era bine in ce il privea. L-am luat imediat in brate pentru contactul piele la piele despre care citisem ca are extrem de multe efecte benefice. Pentru clamparea tardiva a cordonului ombilical am folosit trusa pe care o cumparasem cu cateva saptamani inainte in acest scop.
Sotul meu a ajuns acasa la cateva secunde dupa nasterea bebelusului, exact la timp ca sa stranga dezordinea creata si sa ma ajute cu orice as fi avut nevoie."
"Ele nu suportă să aibă o singură slujbă deoarece specialitatea lor sunt tocmai îndatoririle multiple. Îngrijirea este deja o slujbă dedicată, dar muncitorul filipinez va îndeplini oricum îndatoriri legate de gospodărie fără să aştepte instrucţiuni.
Ele sunt muncitoare şi îţi vor furniza cele mai bune ajutoare. Cât despre ajutor, aşteaptă-te ca ea să fie ataşată în mod natural de familia ta. Modestia este o virtute în Insulele Filipineze, fiind o naţiune cu frică de Dumnezeu şi când îşi îndeplinesc responsabilităţile dau tot ce au mai bun.
Bonele filipineze ar trebui să fie mândre de munca lor pentru că şi ţara lor este mândră de ele. Este greu să lucrezi pentru alţi oameni şi să şi ţii la ei cu adevărat, dar dragostea filipineză nu cunoaşte graniţe. În această lume în care este greu să găseşti pe cineva căruia îi pasă sincer, avem nevoie cu toţii de căldura sufletească a bonei filipineze".
"Astăzi, La Leche League organizează lunar întâlniri în toate părţile lumii. Mamele/viitoarele mame interesate de alăptare sunt invitate să participe la reuniunile La Leche League Bucureşti.
Toate mamele sunt acceptate cu braţele deschise: mame de toate rasele şi religiile, mamele singure, mamele care lucrează şi mamele a căror filozofie pe diverse aspecte ale îngrijirii şi educării copiilor poate diferi de cea a La Leche League.
Fiecare mamă este încurajată să preia din filozofia La Leche League ceea ce pare a-i fi de ajutor. Timpul ideal pentru a începe participarea la întâlnirile La Leche League este din timpul sarcinii, deoarece informaţiile primite în avans se pot dovedi a fi vitale pentru o mamă atunci când copilul se va naşte."
Intr-o dimineata de iulie, dupa ce l-am lasat pe Vlad plangand la gradinita privata unde mergea deja de o luna, am decis sa nu plec imediat ci sa mai stau o vreme pe strada, langa poarta gradinitei. Eram curioasa cat de mult plange Vlad, daca intr-adevar se potoleste imediat cum dispar eu, cum sustinea educatoarea. Ce mi-a fost dat sa aud, m-a impietrit. O mama mai impulsiva ar fi navalit probabil pe poarta sa isi ia copilul acasa. Eu nu am avut atat curaj, dar a fost si ultima noastra zi la gradinita.
Povestea e putin mai lunga. Era deja a doua gradinita la care mergeam cu Vlad. Prima gradinita, cu care se acomodase destul de bine (nu plangea niciodata cand il duceam de dimineata) se desfiintase brusc din cauza unei probleme cu proprietarul casei. Nu trecuse decat o luna de mers la gradi asa ca ne-am gandit ca o sa gasim alta, tot privata desigur, si cat de cat aproape. Vlad tocmai implinea doi ani.
Am vizitat cea de-a doua gradinita intr-o dupa-amiaza si ne-a placut mai mult cum arata locul, curticica cu nisip, n-am mai pus atatea intrebari. Ne-am intalnit doar cu directoarea si nu cu educatoarea si cand ni s-a spus ca nu putem sta cu el in primele zile, nici n-am cracnit. Imi dau seama acum ca am gresit, ne relaxasem prea mult dupa o prima experienta reusita, nici prin cap nu ne trecea cate se pot intampla la o gradinita. Fata de o bona, gradinita ni s-a parut intotdeauna varianta mai sigura.
Dar deja din primele zile, Vlad a inceput sa planga cand il lasam la gradinita; incepea sa planga de acasa, de cand plecam si o tinea intr-un urlet tot drumul. E normal, ne-am zis, toti copiii plang la gradinita. A inceput apoi sa devina agresiv cu alti copii; se repezea la cate un copil in parc si il lovea; apoi a inceput sa ne loveasca si pe noi. E normal, agresivitatea e normala la varsta asta. Totul avea o explicatie, totul era normal, si totusi... Pana in ziua in care am ramas dincolo de poarta de fier si am auzit cum intelegeau educatoarele sa linisteasca un copil care plangea firesc, dupa ma-sa:
Te potolesti imediat! Asculta-ma, termina acest circ! Ce vina au ceilalti copiii sa asiste la circul tau? Potoleste-te acum! Uita-te la mine si inceteaza acum!... timp de vreo doua minute, autoritar, repetitiv, sacadat.
Plansetul lui Vlad deja nu se mai auzea, imi imaginez ca ii inghetasera lacrimile, dar doamna (era chiar directoarea, nu educatoare lui) il punea la punct in continuare, umilindu-l si certandu-l pe un ton sacadat si nervos.
Nu e genul de abuz pentru care sa faci plangere sau sa mergi la ziare. Ne-am gandit daca sa ii spunem directoareai sau nu si am decis ca e mai bine sa il retragem pur si simplu fara sa deschidem o discutie asupra metodelor folosite in acea gradinita. Nu stiu daca am gresit atunci, la sfarsit, dar am gresit cu siguranta la inceput cand nu ne-am impus prezenta macar in primele zile; poate ne-am fi dat seama mult mai devreme care sunt principiile educative ale gradinitei.
Mi-am amintit toate astea citind articolul despre pedepsele aplicate in gradinitele de stat; pe langa articol, mai sinistre mi se par comentariile semnalate de Ada (sper totusi sa fie niste glume proaste, nu-i asa?). Se pare ca, daca bataia nu mai e la moda, educatoarele se simt provocate sa gaseasca si mai ingenioase metode de umilire si disciplinare a copiilor.
Din primavara, vrem sa incercam din nou gradinita cu Vlad. De data asta, sper sa nu mai fim nevoiti sa ascultam pe la usi si sa descifram ceea ce copilul nu ne poate spune cu cuvinte.
Am avut un vis ciudat. Se făcea că sunt la o petrecere, dar nu stăteam acolo unde era toată distracția, ci într-un dormitor aglomerat de hainele invitaților, haine grele de iarnă, unele de blană, altele pufoaice; din grămadă mai ieșea câte o mânecă de fâș de ski, doar așa pentru reechilibrarea cromatică a grămezii. Puncte și punctulețe colorate, într-un contur de miceliu gigantic al unei ciuperci din haine de iarnă, o grămadă tremurată, indefinibilă, abstractă, care nu sugera sub nicio formă dansul subtil al hifelor compozite. Unele miroseau a tocăniță de cartofi, altele a fum și a parfum franțuzesc. Cu o mână legănam scaunul de mașină în care dormea Toma, cu cealaltă țineam o carte cu mesaje pozitiviste. Viața e frumoasă și bună cu noi. Să fim recunoscători pentru asta! În parcuri, zăpada încă nu s-a topit... Din când în când o auzeam pe soția mea râzând frumos și delicat, într-un acompaniament complice de voci masculine. Niște măgari, până la urmă, mi-am zis. Trebuie să gândești pozitiv, doar așa vei atrage în viața ta numai lucruri bune. Dacă reușești să faci asta, totul ar putea deveni o sărbătoare a luminii... Eram înghesuit pe un colț de pat, nedescălțat. Oare ce înseamnă asta? Să te visezi nedescălțat la o petrecere la care nu participi? Mă simțeam protejat de ciuperca gigantică din haine de iarnă. M-aș fi putut ascunde oricând sub ea. Pe peretele din fața patului, era atârnată o fotografie imensă cu un peisaj bucureștean, blocuri gri care zâmbeau știrb, cu ferestre galbene și portocalii, balcoane închise cu geamuri termopane, sub un cer albastru, înorat, cu o bucățică de lună albă. O auzeam pe soția mea râzând. Corpurile noastre sunt inteligente, vă asigur, domnilor. Sunt mai inteligente decât noi. Vocile masculine o aprobau în cor. Desigur, e foarte probabil. Cum să nu. Suntem creatorii propriului nostru univers, vă asigur. Bineînțeles, de ce nu, până la urmă suntem liberi să facem ce vrem, răspundea corul masculin. La un moment dat, ușa s-a deschis și un băiat din cor m-a întrebat binevoitor Ce faci? Citești? Nu vrei să mergi și tu dincolo? Ai putea să ne spui și nouă despre ce ai citit. Mi s-a părut că mă ia peste picior. A dat să iasă, dar s-a întors și mi-a spus Armonia este o problemă filozofică, de fapt. Este unitatea conținutului și a formei. Nu te mai gândi! Nu există memorie celulară, dacă există, sigur e o falsă memorie. Mi-a zâmbit și a ieșit. Am închis cartea și m-am uitat la copertă. Am citit titlul. Infecții cu stafilococi. Aici, m-am trezit. Soția îmi zâmbea binevoitoare de pe marginea patului. Hai să mergem. În parcuri, zăpada încă nu s-a topit...
