O singura dată în viața mea, am fost cu adevărat fericit. Atât de fericit, încât a durat săptămâni întregi să-mi revin din starea de beatitudine în care mintea mea de copil a plutit fără nici un contact cu realitatea din jur. Cu tot cu spitalizare, să tot fi fost o lună întreagă. Când am fost externat, le spuneam tuturor, zâmbind cu gura până la urechi ca să par mai credibil, că nu simt nimic, că de fapt, după această întâmplare am devenit imun la durere. Această idee bizară nascută în mintea unui derbedeu mic, de 7-8 ani, nu cred să fi avut mai mult, m-a costat multe alte suferințe și umilințe publice, dar niciunele nu au mai contat. Fusesem fericit pentru prima dată în viață, iar amintirea acelei stări avea să mă bântuie toată adolescența. Niciun experiment corporal sau transpersonal la care m-am supus ulterior, nu a mai putut reproduce Senzațiile Fericirii.
În perioada cu pricina, nu aveam prieteni de vârsta mea. Nu reușeam să mă integrez în nicio gașcă de cartier, nu îmi găseam locul nici la hoți, nici la vardiști, cu fetele nu prea-mi venea să mă joc, așa că puteai să spui fără teama că ai greși, că sunt un copil singuratic, visător și introvertit, care preferă să piardă timpul cu câinele lui, mare și negru pe maidanele cartierului muncitoresc în care se mutaseră proaspăt părinții mei. Aveam un singur prieten, dar el venea foarte rar pe la noi. Era coleg cu tata la Centrala Deltei Dunării. Îl chema Sandu și practica artele marțiale. De fiecare dată când ne întâlneam, el îmi sucea mâinile la spate, îmi dădea șuturi în cur și îmi învinețea urechile pe motiv că orice karateka, oricât de mic, trebuie să treacă mai întâi prin botezul focului. La început am fost foarte bucuros să am un prieten, dar treptat, după sute de înfruntări fără nicio șansă de câștig, am început să-l urăsc. Prietenia care inițial avusese asupra mea binecunoscutele efecte benefice ale camaraderiei, acum, începuse să mă traumatizeze din ce în ce în mai profund, să mă facă și mai fricos decât înainte, să mă transforme într-o umbră de copil cu un câine mare și negru. Abia dacă mai ieșeam ziua afară, doar noaptea târziu, când toți copii intrau în case, eu ieșeam sfios cu câinele la plimbare, și doar în spatele blocului, unde știam că sunt mari șanse să nu întâlnesc pe nimeni.
Părinții mei erau tineri și foarte ocupați cu munca lor. Foarte târziu, au observat că ceva nu e în regulă cu mine. Orice investigație încercată de mama rămânea fără rezultat. Pur și simplu, nu mai vorbeam, doar când auzeam că vine Sandu în vizită, mă ascundeam sub pat și plângeam cu sughițuri până adormeam. Câinele, mare și negru, se înghesuia și el lângă mine, sub pat și-mi ținea de urât. Mulți ani mai târziu am înțeles că lui nu-i era frică de Sandu, așa cum credeam, ci doar venea să-mi țină de urât. Mama, văzând că nu o scoate la capăt cu mine, l-a delegat pe tata să se ocupe de problemă, iar tata, oricât ar părea de hazliu acum, chiar a găsit o soluție.
A început să mă ia cu el la vânătoare. Vâna de toate, de la vrăbiuțe care întârziau nepermis în bătaia puștii, la șobolani, popândăi, chiar și șerpi. Mergeam la vânătoare pe un câmp plin de gunoaie, de la marginea orașului. Mă lăsa să vin cu câinele meu, mare și negru, care era foarte fericit de orice ieșire în natură. Nu știu cum, probabil de la bubuiturile asurzitoare, dar în scurt timp mi-a revenit curajul. Din vorbă în vorbă – tata e scriitor și știe că mult mai important este ce-ți trece prin cap, nu ce se întâmplă în realitate – i-am povestit tatei despre botezul începătorului și despre umilințele suportate. Tata a râs, începuse deja să mă lase pe mine să car pușca până la locul faptei. M-a întrebat Nu vrei tu să-i scoți artele marțiale din cap lui Sandu? Ah, mai întrebi, dar cum aș fi putut umili un ditamai zdrahon, de două ori mai înalt ca mine și plin de mușchi? Nici nu i-am răspuns. Tata a pus totul la cale, eu doar căram pușca și visam cu ochii deschiși ziua în care o voi descărca în Sandu. Vedeam cum îl ochesc pe Sandu, calm, așa cum tata ochea vrăbiuțele care se spălau în praf, anunțînd o ploaie care nu avea să mai vină.
A venit și sâmbăta mult așteptată. Pe câmp, Sandu în fața noastră, gesticulând și explicându-ne cât de tare ar fi să avem armamentul lui Rambo, nicio vrăbiuță n-ar fi scăpat de rafala puștilor noastre cu repetiție. Tata a încărcat pușca cu un cartuș orb, adică doar capsă și praf de pușcă, fără alice. Îmi amintesc doar emoția cu care încercam să-l ochesc, arma grea, cu talpa patului apăsându-mi pe tot pieptul, câinele meu, mare și negru, așteptând bubuitura, undeva în spatele noastru, doar Sandu mergea în față, imprudent și gesticulând, nebănuind ce urmează. Atunci l-am strigat, el s-a întors, mi-aș fi dorit să dureze mai mult, fața lui schimonosită de frică, dar am apăsat pe trăgaci prea repede și am sărit câțiva metri din cauza reculului. Din secunda în care percutorul a atins capsa și cât am plutit prin aer, am fost fericit, cu adevărat fericit. Poate încă un minut sau două și după ce am aterizat în praf. Dup-aia, umărul a început să mă doară îngrozitor, de fapt tot pieptul mă ardea groaznic. Simțeam că mă sufoc, uitasem de Sandu, câinele meu mare și negru mă lingea pe față. Eram fericit. Tata m-a luat în brațe, a legat câinele și am fugit la spital. A declarat că am căzut pe un deal, la vânătoare. Doctorița, după ce i-a transmis tatei verdictul de fractură cominutivă de claviculă, se plângea într-una Te doare puișor? Vai, ce-o să zică mama ta?
Am uitat să vă zic, mama-i medic și tata-i inginer, iar eu am avut o copilărie absolut banală într-un cartier muncitoresc din provincie. O singura dată în viața mea, am fost cu adevărat fericit. Atât de fericit, încât a durat săptămâni întregi să-mi revin din starea de beatitudine în care mintea mea de copil a plutit fără nici un contact cu realitatea din jur. Cu tot cu spitalizare, să tot fi fost o lună întreagă.
(text publicat in Almanahul Catavencu 2010)
