Gânduri și pisici negre (care sperie, bineînțeles)

Astăzi a căzut din cer o pisică neagră. Nu a căzut din copac sau de pe casă, nu a aruncat-o nimeni peste gard. A căzut chiar din cer. Stăteam de vorbă cu o colegă, care îmi povestea că bunicul ei practica magia și că a învățat-o și pe ea să facă să dispară lucruri. Bunicul ăsta al ei nu a murit până nu a reușit să predea acest dar supranatural cuiva din familie. Colega mea părea bucuroasă că nu a fost ea cea care să preia tainele practicilor magice, ci o mătușă. În același timp se mândrea că a mai învățat una-alta de la bunicul vrăjitor. Dacă poți să faci să dispară lucruri, atunci poți să faci să și apară lucruri, îi zic eu rânjind necredincios, gândindu-mă la un portofel plin cu bancnote mari. Nici nu termin bine de zis și deodată pleoșc. Chiar în fața noastră, cade din cer o pisică neagră. Ne-am căcat pe noi, am rămas muți, uitându-ne unul la celălalt cu gurile căscate. Era evident că pisica își rupsese un picior, se zvârcolea în mari chinuri și țipa de ți se sfâșia sufletul. Am sărit de pe scaune și am început să ne agităm, dar niciunul nu avea curaj să pună mâna pe ea. Absolut salvator, iese un coleg să fumeze și amândoi sărim pe el. Ia-o de acolo, nu vezi că moare. Ăsta o vede, luat prin surprindere, o ia și o pune pe un scaun lângă noi. Sărim ca arși în picioare. Pisica, contorsionată de durere, zbiera de mi s-a sculat părul în cap. Toți trei ne agitam în jurul ei, fără să o atingem, generând alternative și pufăind disperați din țigări. S-o ducem repede la veterinar! De unde a căzut, mă? Sigur are hemoragie internă! Fă ceva! Hai că mai are șanse! Pune-o în iarbă! Ba n-o pune, că o mănâncă cîinii! Nu vreau să văd cum moare! Ce neagră e! Deodată, pisica se oprește din zbierat și când mă uit mai bine la ea, văd că nu mai respiră. A murit? mă întreabă cu vocea sugrumată colega mea. Cred că da, îi răspund, dându-mi seama că sunt foarte trist. Aoleu, ia-o de aici, să n-o văd! A murit sub ochii noștri, spune ea printre dinți, la un pas să izbucnească în plâns și își face cruce de trei ori. Colegul ia pisica cu tot cu scaun și dispare. Fumăm câteva țigări una după alta, în tăcere. Nu mă pot abține și o întreb Îți dai seama că pisica asta a căzut din cer? Da, îmi răspunde fără să se uite la mine. Cred că trebuie să mergem să ne spălăm pe mâini, îmi zice ea. Nu avem de ce, îi răspund. Niciunul dintre noi nu a atins-o. Mai încerc o dată. Îți dai seama că pisica asta a căzut din cer și a murit în fața noastră, în timp ce tu povesteai de bunicul tău, care practica ocultismul și care nu s-a lăsat dus până nu a predat cuiva din familie darul blestemat? Ea se uită la mine speriată și în același timp dezgustată, dar nu zice nimic. Păreai bucuroasă că nu ai preluat tu moștenirea, îi zic, fără să îmi dau seama că o atac și zâmbesc mulțumit de spiritul meu de observație. Colega se uită lung la mine, își aprinde o țigare din care trage un fum puternic în piept și zice Așa este, dar tu ai chemat-o... Tu mi-ai zis că pot să fac să și apară lucruri, nespecificând ce anume. Aoleu, mă trezesc zbierând. Deci așa funcționează și încerc să mă liniștesc, dându-mi seama că deja mă simțeam vinovat. Fără să realizez, devin imediat foarte furios. Nu aveam de ce să mă simt vinovat. Încerc să mă scuz. Nu am cerut eu să cadă o pisică neagră din cer. Mă precipit și îi spun rapid, chinuindu-mă să fiu asertiv, în realitate, bâlbâindu-mă Nu sunt eu vinovat. De ce nu ai făcut să apară un portofel plin cu bani? Pentru că nu ai precizat asta, mi-o taie ea scurt. Simțeam că îmi vine s-o strâng de gât. Păi dacă așa merg lucrurile, putea să cadă din cer cursa București-Paris, i-o arunc eu inteligent. Putea, dar n-a fost să fie! Eu cred în minuni, în învierea lui Isus, o aud pe colega mea cum sîsîie cu sânge rece. Eu nu am nevoie să comunic cu spiritele sau să fac să cadă din cer pisici negre. Poftim? Nu-mi venea să cred ce auzeam. Dintr-odată, eu eram cel vinovat pentru moartea pisicii. Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer, o aud spunând, de data asta cu o voce de babă evlavioasă. Ce-i asta? E din Biblie? apuc să mârâi, dându-mi ochii peste cap. Evanghelia după Matei, îmi răspunde dând din cap, atotștiutoare. Slavă Domnului, nu putea să demonstreze nimic. Nu existau martori, mobil, consecințe. Nimic. Doar o pisică neagră căzută din cer. Poate căzuse dintr-un avion, cine știe? Atâta vreme cât nu apărea stăpânul pisicii, nu se putea demonstra nimic. Mă mai liniștisem, îmi aprindeam a nu știu câta țigare, când apare colegul care plecase cu pisica. Părea vesel. Ce-ai făcut cu ea, îl întrebăm amândoi în același timp. Nimic, zâmbește el. Cum nimic? ne mirăm noi. Am închis-o în biroul meu, era foarte bine, a sărit de pe scaun și s-a ascuns sub fotoliu. Incredibil. Aș fi pus pariu că murise, nu mișca, nu mai respira. Mă uitasem foarte atent. Cea mai la îndemână explicație era că pisica are nouă vieți. Totuși, asta căzuse din cer. Orice ar fi, eu nu pot să lucrez în condițiile astea, mi-am zis și am luat decizia s-o roiesc acasă și să analizez pe îndelete întâmplarea. Mi-am luat la revedere de la ei, i-am mai aruncat colegei o privire care se vroia cu subînțeles și am plecat. Am încălecat pe bicicletă și când să ies pe poartă am auzit-o strigând Acum înțelegi de ce păream bucuroasă că nu am preluat eu darul bunicului? Toată copilăria mea a plouat cu pisici negre, băi...

Pe drum, pedalând, m-am mai liniștit. La semaforul de pe Moșilor cu Carol, mi-a trecut un gând năstrușnic prin minte. Să vezi că se duce ăla să vadă ce face pisica și n-o mai găsește în birou.

Ganduri care sperie

... ca mi-am dorit copii doar ca sa demonstrez ca pot si eu.

... ca mi-am dorit copii doar pentru ca toata lumea isi dorea, pentru asa se face, pentru ca asa trebuie

... ca incerc sa fiu mama pe care mi-as fi dorit sa o aiba copilul simina si nu mama de care au nevoie copiii mei

... ca am facut al doilea copil doar ca sa demonstrez ca primul nu a fost o greseala (asta am auzit-o in Revolutionary Road si mi s-a infipt ca un cui in cap)

... ca mi-am dorit copii ca sa imi demonstrez ca sunt o femeie intreaga si acum nu stiu pe unde sa mai scot camasa.

... ca Vlad nu vorbeste si se poarta ca un copil de 2 ani pentru ca eu il vreau asa.

... ca am facut copii ca sa am cu ce ma lauda si de ce ma plange.

... ca nu am gasit inca felul meu de a fi mamă.

... ca poate m-am grăbit si acum mi-e frica si sa gandesc, daramite sa recunosc graba.

... ca imi doresc atat de multe lucruri incompatibile cu familia si copiii.

Splendoare in iarba

fotografie de Vlad Basca

A fost odata in iulie, dupa un gratar memorabil.

O idee buna: Curs de step.

Daca sunteti in pana de idei pentru tehnici de defulare, refulare si canalizare a energiei negative in energie pozitiva (noi suntem meru in pana de astfel de idei). 

Daca refuzati sa descarcati surplusul de energie batand copiii, consoarta, vecinii sau trecatorii nevinovati, avem noi o idee: Invatati sa bateti stepul cu Dana Cavaleru.

Cursul de step pentru incepatori

Hai sa incepem toamna in ritm de step! In loc sa batem pasul pe loc, invatam pasii de baza si o coregrafie pe care o vom prezenta la sfarsitul celor 3 luni de curs. Ideea e sa ne simtim bine, sa ne miscam si altfel decat ne-am miscat pana acum si sa bocanim cat putem.
Program: Luni si Miercuri de la 19 la 20.
Incepem Luni 3 octombrie de la ora 19.
Abonamentul lunar (8 sedinte pe luna) este de 200 RON.
Locatie: Str. Sfintii Voievozi nr. 1, la parter

Contact:
Dana Cavaleru
dcavaleru@yahoo.com
0722272550

Home alone din nou

Prima noapte singuri in apartamentul nostru maaare si goool, dupa cine stie cate luni, ani, secole de puericultura intensiva.
Prima noapte a lui Toma fara mama posesoare de lapte, cantecele si leganele. (la 10 luni jumate)

A fost mai bine decat ne asteptam. Curajosii bunici nu au fost tinuti treji decat o parte din noapte, undeva intre 3 si 6 dimineata, Toma a acceptat pana la urma si lapte din biberon, iar Vladut s-a dovedit un frate de nadejde care l-a incurajat si pupat pe Toma in prima lui noapte "la bunici". Mi-l si imaginez pe Vladut explicandu-i lui "bebe" pe limba lui: "Hai, bebe, nu fii suparat, eu vin des in excursie la bunici, au multe jucarii si ma lasa la desene cat vreau eu. O sa-ti placa, o sa vezi, bunicii stau toata ziua dupa fundul tau si nu te trimit niciodata in camera ta pentru ca ai fost rau. E un loc bun, in plus, sunt si eu cu tine!"

E 9 dimineata (12 ore, deci!) si am chemat deja un taxi ca sa recuperam cei doi baietoi.
O raza de speranta a rasarit si pentru noi in aceasta dimineata. Poate ca, totusi, exista viata si dupa copii. Sau cu copii. Sau in ciuda copiilor. Ma rog, exista viata! Huray!

Un albastru infinit. All inclusive.

Nu e albastru de Voronet, e albastru de litoral bulgaresc, unde am petrecut cateva zile all inclusive la inceput de septembrie si sfarsit de sezon. Fiind la prima experienta de acest fel ne-am prins mai greu cum se face si am aflta multe chestii interesante abia la sfarsit. Cum ca poti lasa copiii cateva ore la ateliere si jocuri supravegheate de tinere bulgaroaice, ca seara de la 8 la 8.30 e minidisco pentru copiii, ca exista undeva si esspressor, nu numai cafea chioara de la un automat dubios.

In rest, numai de bine, agitatia agitatie, animatia animatie, noi ne-am tinut mai mult pe langa plaja ca nisipul (de aur) si valul sunt sfinte pentru orice turist care se respecta.

De ce nu mai scriem pe blog

Pentru că internetul e scump la all inclusive in Bulgaria, pentru că Vlad tot nu vorbește, iar Toma repetă într-una cuvântul caca, pentru că personajele colective se iubesc telepatic cu alte personaje colective și dup-aia își trimit sms-uri siropoase, pentru că, de teama caniculei energofage, vacanța s-a prelungit nepermis, pentru că viața în patru nu îți lasă timp pentru scris sau citit, pentru că ne-am dat seama că ne iubim foarte mult, dar ne vom despărți din cauza banilor și asta ne îngrozește teribil, pentru că citim cărți polițiste și ne uităm la desene animate, pentru că am înnebunit de atâta alergătură, pentru că Ian Brown a avut un concert foarte tâmpit weekend-ul trecut, pentru că în jurul nostru se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, pentru că o parte a familiei pleacă dimineața de acasă cu lejeritatea cu care anghilele migrează din Marea Sargaselor, dar uită unde trebuie să se întoarcă și bate amețită pe la alte uși, pentru că așteptăm emoționați ofertele promoționale de Crăciun, pentru că ne bântuie fantomele, pentru că atunci când ne certăm, ne zbierăm unul altuia da tie ce-ti pasă, pentru că știm cu exactitate că vara oamenii nu prea își irosesc timpul pe bloguri.

Am reusit sa scriu un post!

Intru regulat pe propriul blog, cu speranta vaga ca altcineva a scris in locul nostru, ca cineva a mai postat ceva, orice, ca acest Treibadica a prins in sfarsit viata proprie si nu mai are nevoie de degetele noastre zburand pe tastatura.

Dar nu ne aflam in povestea lui Pinochio, Treibadica e in continuare cat se poate de virtual si dependent de inspiratia, timpul si dedicatia noastra.

Am scris posturi intregi in cap in timp ce alaptam, spalam, stergeam, scriam texte si mailuri profesionale, impingeam carutul sau stergeam copilul la fund. Unde s-au dus toate posturile astea, de ce nu le-ai scris pe blog Treibadica? Dumneata ce pazesti, domnule Treibadica si la ce folosesti?

Am scris despre cei doi frati, am scris despre incercari de a merge la gradinita, am scris despre timpul din ce in ce mai scurt, mai meschin, am scris despre bucurii si disperari. De ce nu vorbeste? De ce nu bea din biberon? De ce nu doarme? De ce urla unul? De ce urla celalalt? De ce urla amandoi in acelasi timp? De ce ma infior de groaza si nu de bucurie cand aud Maaaaaaamaaaaa? Si de ce nu mai scrie nimeni pe blogul asta?