Deși anul trecut pe vremea asta ne doream să vină un an liniștit, magic, pe care să-l trecem împreună cu doi copii sănătoși și cuminți care să se joace în liniște, în timp ce noi exersăm pași de vals cu gurile până la urechi și cu ochii dați peste cap într-un extaz familist etern, n-a fost să fie. Anul ăsta, la insistențele soțului am pasat copiii la bunici, ca să ne putem pune dorințe în liniște.
Și vai, ce liniște e acum în casă! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies.
Discutăm banalități fără să ne privim în față, pe un ton jos, care ar trebui să ne arate că deciziile importante au fost deja luate. Meniul de revelion este deja stabilit. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd cum mă ridic în liniște de pe scaunul incomod de bucătărie. Intru în dormitor și deschid foarte calmă dulapul. Smulg câteva rochii de pe umerașe, calc în picioare o bluză de mătase care aduce bine cu chimonourile din filme, din cauza culorii albastre foarte intense. Apuc toate hainele care îmi pică în mână și i le aduc soțului în bucătărie. El se uită impasibil la pantalonii de satin, pe care obișnuia să îi poarte doar atunci când primea musafiri, aruncați, acum, într-un colț, la un loc cu câteva perechi de ciorapi de damă.
Pare îngrijorat, se gândește probabil că dacă s-ar ridica în clipa asta de la calculator și ar începe să șteargă praful de pe mobilierul laminat sau să pregătească un chec ori măcar o salată de varză, timpul ar trece mult mai ușor. Ar putea încerca să își coasă pantalonii gri, pe care nu i-a mai purtat de ceva vreme din cauza unei rupturi insesizabile de altfel, dar care îl irită la culme pentru că atrage privirile damelor cu care se intersectează în drumul spre birou. El, credul și naiv. Eu, o doamnă, o mamă, o parteneră. O pupăză într-un nuc. Un bărbat adevărat trebuie să fie atent în toate privințele muncii lui și trebuie să evite cu detașare eșecurile minore, cum ar fi o greșeală de ortografie sau întârzierea la o ședință de lucru. Întreaga lui atenție ar trebui să se concentreze pe viitorul beneficiu al familiei pe care o conduce. Chiar și acum, când eu tai cu sughițuri înfundate de plâns o cămașă albă, care mergea foarte bine cu costumul în dungi, din cauza gulerului grandad, el se gândește la conflictele existente în lume, la distrugerea atâtor vieți nevinovate, la cheltuirea iresponsabilă a resurselor planetei, la alegerile comasate de anul viitor. Așa sunt bărbații! Au o viziune aproape istorică asupra vieții, în timp ce noi femeile rămânem agățate într-un concret imediat și mizerabil. În mintea lui, nicio femeie nu ar lua in discutie acest drept imprescriptibil al barbatului de a decide cursul istoriei. Doar el ar putea combate criminalitatea, atât de bine cristalizată în mintea femeii. Doar el ar stârpi, finalmente, răul din lume și din cauza asta singurul lucru pe care și-l dorește este să mă audă răspunzând tot timpul Yes, my lord!, cu o voce trecută printr-un filtru electronic care ar da fiori pe spinarea oricărui bărbat adevărat, ce nu respinge vocația dictatorială insuflată de mama natură la naștere. Nicio moarte nu este în van, comandante, i-aș striga electronic, în nopțile reci care ne țin departe de intrigile dormitorului parfumat.
Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd rupând cămașă după cămașă, menajând cu perversitate, piesele grele ale garderobei soțului pentru finalul apoteotic al scenei. Paltonul bleumarin cu două rânduri de butoni, rămas de la tatăl lui, mi se arată acum ca fiind argumentul final. Zdrențele sunt aruncate într-o ordine bizară, invadând bucătăria noastră cochetă cu pardoseala de tablă de șah, anunțându-ne expulsarea într-un viitor foarte apropiat sau chiar zdrobirea noastră de pereți, sub presiunea unui munte de cârpe amestecate, de toate culorile care creștea cu repeziciune dramatică. Mai devreme sau mai târziu, mă gândesc că va sări de pe scaunul din fața calculatorului, va părăsi pupitrul de unde comandă hoardele dreptății, va amâna pentru câteva clipe misiunea nobilă de a asigura buna dispoziție de revelion, cu un playlist demn de Vocea României și va interveni în salvarea propriei garderobe. Va apăsa tasta Esc, alegând astfel să pună pauză propriului destin de a scoate invitații din apatia sfârșitului de an și se va ocupa de detalii mai puțin importante, cum ar fi salvarea paltonului rămas de la tatăl lui, dacă nu chiar propria căsnicie.
Mă amuză la culme zborul delicat, cu încetinitorul, al zdrențelor prin cameră, dansul nupțial al fragmentelor de cămăși scumpe, craci de pantaloni și mâneci de pardesiu, asemănătoare unor piese de puzzle, care mă lasă totuși să sper că s-ar putea aranja singure într-un alt întreg, mult mai interesant decât cel inițial.
Inventariez încă o dată magneții și zâmbesc. Ar putea să îmi cadă în genunchi și să-mi ceară iertare, invocând sacrificiul, jertfa pe care un bărbat trebuie să o facă pentru binele umanității. Să-mi pupe picioarele, să plângă și el, ba nu, să nu plângă, asta i-ar știrbi masculinitatea, golind întreaga scenă de romantism. Să mă sărute cu pasiune. Să-mi spună... Ce să-mi mai spună? Hai să luăm copiii înapoi și să petrecem Anul Nou, doar noi patru! sau Universul poate să aibă și singur grijă de el! Am să mă retrag chiar acum, în plină glorie! De revelion, am putea mânca împreună o înghețată de zmeură. Cu siguranță că invitații noștri ar înțelege că orice bărbat trebuie să plece uneori, pentru că doar așa ar avea de unde să se întoarcă. Ne-am putea preface că atunci ne-am întâlnit pentru prima dată. Doi necunoscuți. Știu de ce ai nevoie, să-mi spună, sigur și detașat. Poți urca la mine, să bem o cafea.
Vai, ce liniște e fără copii! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies...
