Amenintarea ninsorii

Sunt închisă într-o cameră mică care are gratii la ferestre, dar și la ușă. Mulţi dintre voi aţi asemăna-o cu o celulă de detenţie, dar mie îmi place s-o văd ca pe-o colivie cochetă şi strălucitoare. Mă simt foarte mulțumită de mine, foarte satisfăcută. Sunt fericită cu mine și am tot dreptul să fiu așa. Savurez, fără să mă grăbesc, această satisfacție. Îmi împing scaunul în spate pentru a putea admira mai bine rezultatul muncii mele. Am terminat mai devreme decât mă așteptam. Mă uit mulțumită la biroul care pare să se rupă sub greutatea cărților. Unele sunt deschise, altele nu. Laptopul este acoperit de notițe, scheme, instrucțiuni și însemnări mai vechi. Printre ele, văd o casă înaltă, desenată parcă de un copil. Nu îmi amintesc să fi desenat asta. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Stă aplecată, în mijlocul foii, ca într-un câmp alb, fără niciun drum care să ducă la ea. Aduce bine cu istoria mea personală, în care mi-e tot mai greu să despart momentele, să desfac firul încurcat al naraţiunii şi să stabilesc un fel de distanţă intimă între ieri şi azi. Continui fără să vreau să duc în mine un trecut mort, care nu a existat niciodată decât în mine. Mă uit pe fereastră. Nu se vede decât cerul întunecat, de iarnă târzie. Ameninţarea ninsorii, nu ar fi oare corect faţă de voi, să spun de pe-acum amenințarea și atât, îmi paralizează simţurile, redesenând în mintea mea casa izolată în mijlocul câmpului.

Închid ochii și imaginea persistă. Îmi relaxez mușchii frunții, obrajii și maxilarele. Îmi simt pleoapele grele, foarte grele, ca atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi relaxez ceafa și gâtul, apoi umerii și brațele până în vârful degetelor. Îmi văd coloana vertebrală cum se destinde și vertebrele mele se depărtează unele de altele ca niște mărgele rotunde și colorate înșirate pe un elastic. Expir de câteva ori profund și lent, imaginându-mi că o dată cu fiecare expirație, corpul meu devine mai moale, mai destins, mai liniștit.

Caut să mențin senzația plăcută și odihnitoare. La sfârșitul zilei de muncă, în fața maldărului de coli, plutesc într-o stare permanentă de calm și pace interioară. Rămân așa câteva minute bune. Aș putea rămâne în această stare minunată câteva ore bune. Deschid încet ochii și observ că ecranul laptopului s-a stins, dar notițele strălucesc acum mai puternic, iar starea mea de bine crește și ea în intensitate. Mă gândesc că văd asta pe ecranul unui televizor. Învârt butonul de luminozitate. Dintr-odată starea de bine devine și mai puternică. Mă copleșește. Pentru o clipă, îmi trece prin minte gândul că ar putea dura la nesfârșit și zâmbesc. Abia reușesc să mă rdic de pe scaun. Îmi iau paltonul din cuier și ies din colivia mea cochetă și strălucitoare. Închid ușa, verific responsabil grilajul și îmi trag din mers haina pe mine. Coridorul e lung, iar cîteva dintre neoane pâlpâie ritmic, chemând umbre jucăușe să mă însoţească spre ieşirea din bibliotecă. Coridorul ăsta pare mai degrabă un pasaj secret. Poate din cauza asta, îl traversez singură. În ultimii ani, a fost un pasaj secret care s-a intersectat cu viața mea de suprafață, m-a scos din bibliotecă, nu m-a lăsat să mă rătăcesc pe străzile Bucureștiului, m-a dus acolo unde am avut nevoie, la Hala Traian sau la aeroport, dar m-a și ocolit mult, m-a întos în subteran, m-a mai trecut o dată, măcar o dată prin locurile din care am plecat, m-a ajutat să recitesc, fără o logică anume, capitole ale unor cărți care nici măcar nu mi-au plăcut. Nu m-a lăsat să uit greșelile trecutului. Asta mi-e destul de clar. Mă face să cred că uitarea este imposibilă, că este o minciună gogonată care doar mă ajută să respir ușurată. Întotdeauna, ies regenerată din pasaj. Cu toții posedăm această uimitoare capacitate de regenerare, această energie vindecătoare care îşi are originea în interiorul nostru. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne imaginăm că adunăm această energie, ca şi cum am lua apă în căuşul palmelor, şi o direcţionăm spre acea parte a noastră care ne face probleme.

Cobor cu atenţie treptele de marmură. Afară e frig şi umezeală. Sub palton, starea de bine rămână nealterată, ca şi cum s-ar regenera permanent, independent de mine. Nu este nevoie să fiu atentă la vocea mea interioară, este suficient să acord atenție senzației de greutate plăcută care îmi stăpânește întreg corpul. Vocea interioară se aude ca dintr-un radio la care nu sunt atentă, generând un zgomot de fond, comfortabil și securizant. Traversez parcul Izvor. Îmi dau seama că sunt melancolică şi mă gândesc că e din cauza ornamentelor de Crăciun, care îmi amintesc de copilărie. La fiecare trei becuri, unul e ars. Mi se pare că-mi zâmbesc ştirb, aşa că le zâmbesc şi eu, tot ştirb. Viața e ca o oglindă. Dacă îi zâmbești, o să-ți zâmbească și ea, mi-a zis mie un profesor la Budapesta, acum câțiva ani. Inima mea bate liniștit și egal. O liniște plăcută mă împresoară. Nu mă grăbesc. În câteva minute am să ajung acasă. Traversez strada, după ce mă asigur cu prudență că nu vine nicio mașină. Deși nu este târziu, orașul pare părăsit. Lângă scara noastră, e un cabinet stomatologic. Mă opresc și mă uit pe geam. Un bărbat stă întins pe scaun. Seamănă cu Mihai.

Îmi aprind o țigare și urmăresc procedurile medicale, care îmi par deosebit de complexe. Stomatologul execută o obturație de canal, folosindu-se de tot felul de instrumente nichelate, frumoase, ca niște podobe scumpe. În cadru intră asistenta care pregătește o pastă albă pe o lamelă. O văd cum zâmbește decent și știu că în tot timpul ăsta, în cabinet, stomatologul poartă un monolog relaxat, binevoitor și în același timp neutru pentru a-l ajuta pe clientul său să se relaxeze. E cald în cabinet. Amândoi poartă halate cu mânecă scurtă. Imaginile sunt dublate oarecum nefericit de vîntul rece de afară. Mintea mea își reprezintă acele endodontice care curăță camera pulpară și canalele radiculare, pregătindu-le pentru sigilare. Țigarea mea se arde repede. O fi din cauza vântului? Îmi mai aprind una. Pasta albă pregătită de asistentă aduce bine cu energia luminoasă și vindecătoare pe care eu reușesc să o prind uneori în căușul palmelor și să o îndrept spre acea zonă a corpului care îmi face probleme. O bătrânică se oprește lângă mine și se uită și ea pe geam. Ține de mână o fetiță care nu ajunge să vadă înăuntru, dar care stă liniștită ca și cum ar reuși să vadă prin peretele casei. Bună seara! Niciodată nu am reușit să îmi înfrîng frica de dentist, îmi spune și zâmbește trist. Mă uit la ceas. Acum am îmbătrânit și am rămas complet fără dinți, dar tot mi-e frică. Îi zâmbesc și mă mai uit o dată la ceas, de data asta mă uit bine, urmăresc secundarul un cadran întreg și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Bătrânica își aranjează fularul la gât, privind în pământ. Veniți des aici? Ridic din spâncene pentru că nu știu ce să-i răspund. Ajung din ce în ce mai rar acasă, în ultima vreme. Bătrâna pare că se gânește la ceva. Să mergem, puiule! E târziu și nu vrem să se îngrijoreze bunicul. Așa-i că nu vrem? Nepoțica se dezlipeste de peretele transparent și o ia de mână. Nu apucă să facă doi pași că mă trezesc spunând Multă sănătate și putere de muncă! La mulți ani! Copilul rămâne pe direcție, dar bătrânica se întoarce și îmi zâmbește peste umăr fără să zică nimic. Se îndepărtează încet, în ritmul copilului. Mai trag un fum și mă uit pe geam. Dintr-o dată, scaunul e gol. Stomatologul își scoate mânușile sterile și le aruncă într-un coș nichelat, care face parte din aceeași colecție de decorațiuni și podoabe scumpe. E rândul meu să mă duc acasă. Totuși, aș putea intra să-l salut pe domnul doctor. N-ar dura mult, în cinci minute aș fi acasă.

Stomatologul la care merge Mihai este unul foarte bun, dintre cei mai buni. Are cabinet în buricul târgului. Ușile de la intrare sunt mari și impunătoare, deasupra clanței care are forma unui cap de leu, este fixat un ornament de Crăciun, și acesta ales cu mult bun-gust. Îl prind pe leu de coamă, răsucesc și intru. Chiar înainte să pășesc înăuntru, crengile negre și desfrunzite ale copacului din curte, îndemnate parcă de vântul din ce în ce mai puternic, mă lovesc în spate. O iau ca pe o bătaie amicală pe umăr și intru. Mă uit la ceas și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Starea de bine e conservată sub palton. Fac stânga împrejur și ies. Trebuie să mă întorc acasă. Pot să fac asta. Mă trezesc în fața scării, împinsă de vântul din ce în ce mai puternic și îmi mai aprind o țigare, care se arde și ea mult prea repede. Trag aer în piept, îmi fac curaj și intru. Am emoții. Nu știu ce mi-a venit să-i zic la mulți ani stomatologului. Uneori, amenințarea ninsorii îmi paralizează toate simțurile.

Deschid ușa apartamentului. Atmosfera sărbătorilor se simte din holul de la intrare. Doar mirosul de cozonaci proaspeți lipsește. Toma încă doarme, altfel nu ar fi așa o liniște în casă. Mihai și Vlad desenează ceva în camera de joacă. Sunt atât de concentrați încât nu m-au auzit intrând. Mă furișez pe vârfuri până în spatele lor. Vreau să văd ce desenează. Trebuie să văd. Mă ridic ușor pe vârfuri și simt că mi se taie respirația. În mijlocul foii, ca într-un câmp alb, stă aplecată o casă înaltă. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Vlad desenează un drum care duce spre ea...