Human after all

Vrei un ceai de la treibădică? Hai în Piață!

2012-01-26T14:39:00.001+02:00

În vremuri uitate, când Vlad avea cam cât are Toma acum,iar eu mă confruntam pentru prima dată cu tirania copilului mic, am căutatsalvare pe internet și am găsit un sfat de luat în seamă. Exprimă-ți sentimentele prin intermediul ursulețului de pluș! Nu țipala copil, nu-l umili, nu-l lovi, deși asta îți vine să faci, ci deplasează-țitoată furia pe ursulețul lui preferat. Când Vlad adormea, mă furișam în cameralui, șterpeleam elefantul albastru primit de la Ioana, închideam ușa și mădezlanțuiam pe holul de la intrare. Și dă-i și scuipă-l, lovește-l, arde-l, aruncă-lîn veceu și trage apa, scoate-l și arde-l iar.

Cam asta face și Băsescu. Își exprimă sentimentelenegative prin intermediul ursulețului de pluș. El nu bate poporul pe care-l iubește din tot sufletul.Ne bate doar pe noi, derbedeii, golanii, ultrașii, hipsterii, poeții și marginaliidin Piață. Ne scuipă și ne servește diferite orchestrări securistice și oribilesincronuri cu jandarmi pedanți, ne mai bate puțin, dup-aia ne scuipă iar, neignoră, ne umilește, apoi ne bagă ninsoare la greu. Cod portocaliu. Mai sunt ăia în Piață? Mai sunt!Prelungește codul portocaliu!

Ninsoareal-a scăpat pe Băsescu de data asta, mi-a zis un prieten dedimineață. Nu cred. Țara se îngroapă rapid în zăpadă. Căcații de câine,pișații, poporul. Nu se mai vede nimic. Toate drumurile sunt închise. Niciun avion nu mai decolează. Aseară, înpiață, cei mai curajoși dintre noi au făcut un om de zăpadă. Băsescu, nu uita, nici zăpada nu te vrea!La asta nu mă gândisem. E posibil să-l îngroape și pe el. Când s-o topi toatăzăpada asta și în București, în locul ghioceilor, vor răsări căcații de câine,ia-l pe Băse de unde nu-i. A plecat,o să spună lumea. S-a săturat de noipentru că ați fost răi și obraznici! A migrat spre o țară prietenoasă, încare nu ninge, nu există marginali, nu există oameni de zăpadă, nu există decâtun singur anotimp democratic, iar copiii sunt cuminți și nu-i vorbesc de răupe părinți.

În seara asta, am să aduc ceai fierbinte pentru toatălumea! Vă aștept între 20.00-22.00, program de viscol!

Dacă nu a comandat Băse ninsoarea asta, atunci de ce estecodul portocaliu? De ce nu este cod alb? Ninge portocaliu?

Terapie de cuplu

2012-01-25T23:56:00.000+02:00

Un film de Vlad Petri și o fotografie de Vlad Bâscă. În rolurile secundare: noi doi.

Treibădică vs. Jandarmeria Română (un alt fel de home movie)

2012-01-25T13:31:00.000+02:00

La nici 24 de ore de la ”ocuparea trecerii de pietoni,” Curtea Constituțională a declarat comasarea alegerilor neconstituțională. Bravo, băieți, a fost o acțiune frumoasă! Mulțumim, Mugur pentru film.

cooooool mama

2012-01-23T13:00:00.000+02:00

Umbla pe facebook si am fost sedusi si noi!

Sexul pe înţelesul copiilor

2012-01-23T09:37:00.002+02:00

Ceva distractiv şi total apolitic de luni dimineaţa. Momentul întrebărilor a venit!

Piața Universității, Jaipur, Rajastan

2012-01-21T20:00:00.000+02:00

Libertate, Egalitate, Fraternitate pentru toții românii. Ianuarie 2012. Mai bine mai târziu decât niciodată! Suntem cu voi din Jaipur!

pîș-pîș prin labirintul lui nu-mai-pică-odată

2012-01-21T15:43:00.001+02:00

cupluritinere care vor deveni viitoare familii, hipsteri arătoși îmbrățișeazătandru pensionare cu două căciuli puse una peste alta, ultrași vânează cupriviri pofticioase soldați tineri și echipați ca-n filmele SF, activiști dinong-uri într-o cursă infernală cu propria lor creativitate execută mișcări derond de jambe, desenând în zăpada proaspătă spirale fecunde, persoane adultefără adăpost se învelesc cu pături care îi fac invizibili, poeți coborâțiîn stradă ar putea declanșa haosul doar scuipând guma de mestecat pejos, politicieni asfixiofilici sfidează pericolul, îmbrățișând laîntâmplare oameni din mulțime, reporteri de la diferite televiziuni, anunțândîn direct primăvara, sociologi renumiți avertizează cu lacrimi în ochi că o eventualăninsoare ar transforma totul într-o violență de neînchipuit, pentru că urșiipolari vor ieși cu siguranță la vânătoare, agenți secreți cu pantofii găurițiîn talpă, pe pașii greoi ai îndoielii, reușesc să nu lase urme prin zăpadaapoasă, oameni care vor să fie 2D, agitatori melancolici zâmbesc jandarmilor,care pentru a se încălzi execută piruete grațioase în fața unui grup de copii fugițide acasă, patroni de cluburi se sărută pasional cu iubitele lor foarte tinere peritmurile cântecelor de galerie, sticle de șampanie pocnesc la revelionuljandarmilor într-un sincron perfect al celor mai profunde dorințe. gang bang.

Piaţa oamenilor frumoşi

2012-01-20T12:47:00.000+02:00

Pe perioada protestelor, Treibădică s-a mutat in PiațaUniversității. Nu pentru că vrem schimbare ci pentru că schimbarea se întâmplăchiar acolo, în Piață. Piața este a oamenilor frumoși, a creativității și a solidarității. În Piata Universității se zâmbește, se râde, se cântă, sedansează, se discută.

Relatările televiziunilor sunt incredibil de parțiale. Dincolode apartenențele politice, se simte o incapacitate organică de a percepe ce seîntâmplă. Deși sunt acolo, printre noi, jurnaliștii insistă să nu înțeleagă,insistă să fixeze camera pe fețe abuzate, abrutizate, insistă să intervievezeagramați și marginali.

În Piața Universității, în ianuarie 2012 se întâmplăinimaginabilul. Nu o manifestație apolitică, dimpotrivă. Un protest politic încel mai pur și uitat sens al cuvântului, o mișcare prin care oamenii își reiaudreptul de a avea un cuvânt de spus în treburile cetății.

Și pe lângă asta, multă poezie.

Dacă nu mă credeți, vă aștept în Piață. Veniți să vedeți șis-ar putea să fiți seduși. Nu bănuiați că sunt atâția oameni frumoși înRomânia!

6 poziții pentru nopțile în familie

2012-01-19T12:10:00.000+02:00

Noua Kama Sutra pentru tineri părinți, desenată de simpaticul Howtobeadad.

Pentru mai multe poziții, cautati aici. Noi practicăm Jazz hands si The Stalker dar, pentru a nu ne lăsa pradă rutinei, le încercăm periodic pe toate șase și încă vreo câteva. Voi? Ce poziție preferați?

Și noi ne-am delimitat sau Cum mi-am petrecut ultimele lupte stradale

2012-01-16T13:01:00.001+02:00

Către 12 noaptea ne-am făcut curaj să ieșim din Atelier.Bărbații ne trimiteau mesaje de acasă:

Se bat chiar la Hanul lui Manuc!,

Treciacasă, nu glumesc!,

Vino că se împute. Hai nu fi mamă dementă, chiar se împute.Între univ și unirii.

Ce căutam cinci femei noaptea la Piața Unirii chiar în searacelor mai mari lupte stradale din 1990 încoace? Simplu. Era seara fetelor.

Am plecat la 8 seara de acasă către Centrul vechi șiAtelierul Mecanic. Trecusem cu o oră înainte prin Piata Universității, totulpărea sub control, circulația nu era blocată, nici prin cap nu i-a trecutsoțului să îmi sugereze să stau acasă.

Când am ajuns în spatele Hanului lui Manuc, un grup de bărbațialerga urlând spre.... spre mine, oarecum. M-am blocat. Ce se întâmplă aici? Amintrat repede în bar de unde revoluția se vedea pe geam și nu la televizor. Aicrede că jucau hoții și vardiștii. Bărbați în uniforme se alergau când înstânga, când în dreapta: unii in uniforme de jandarmi, alții în uniforme deprotestatari. Când deschidea cineva ușa, gazele lacrimogene ne făceau ochii sălăcrimeze și nasurile să usture. Soțul mă soma să vin acasă iar eu îi spuneamcă în niciun caz nu ies atunci pe stradă. Am așteptat până alergătura din fațabarului a părut să se potolească. Era deja către 12 noaptea.

Am ieșit toatecinci, Nu vă despărțiți!, ne somasesoțul și am căutat ceva vreme un taxi pe Calea Victoriei. Nu erau decât mașinide jandarmi, din care săreau din când în când câte un grup de mascați urmărindși ciomăgind câte un individ mai suspect. Am văzut un tânăr pus la pământ șibătut cu picioarele de jandarmi după ce se ”predase”. Revoltător. Circulați, circulați, nu stați aici! ne îndemnaupe noi. Slavă Domnului, reușisem să ne delimităm destul de bine de ”huligani”!

Dincolo de ineditul situației și infuzia de adrenalină atâtde necesară unei mamei îndeobște liniștită și responsabilă, vă spun sincer:Aseară, pe străzi îmi era mai frică de jandarmi decât de protestatari!

De văzut:

Un film documentar, la cald, de Vlad Petri.

LE. De citit: Abuzurile jandarmilor la Arhitectura.

Căutăm creșă pentru Toma

2012-01-14T16:57:00.000+02:00

Căutăm o creșă simpatică pentru Toma. Deși numai cuvântul creșă îmi face pielea de găină, încerc să trec peste propriile traume infantile și să recunosc că Toma este pregătit să intre într-o comunitate de puradei asemenea lui. Socoteala mea era că o să îl mai țin acasă, cu bona noastră cea minunată până pe la vreo doi ani măcar și apoi să îl duc direct în grupa lui Vlad de la grădinița Waldorf pe pe Popa Nan. Dar se știe cum e cu socoteala de acasă, așa că trebuie să îi găsim mai repede lui Toma o grădiniță/creșă pe măsură.

Am depistat vreo trei în zona noastră (care ar fi Udriște, Calea Călărași, Mântuleasa, Hala Traian, Popa Nan) și mi-ar fi de mare ajutor orice informație pe care o aveți despre vreuna dintre ele. Deasemenea, dacă aveți vreo recomandare în aceasta zonă, sunt numai urechi!

Noi am găsit asa:

Amalia Kindergarden, unde avem deja o recomandare dar unde mi s-a spus ca nu prea sunt de acord cu integrarea treptată a copilului, adică cu prezența mea în primele zile de acomodare, ceea ce m-a cam dezamăgit.

mai sunt, Sarah Kindergarten si Webster Primary despre care nu stiu inca nimic, dar bifeaza criteriul zonei si accepta copii mici de vârsta lui Toma.

As vrea tare mult sa am ceva recomandari de data asta pentru ca ultima oara cand am vizitat gradinite si am ales noi asa, dupa ureche, n-a fost bine.

Pe scurt: Ajutooooooor!

De ce ne iubesc copiii noștri

2012-01-12T17:35:00.000+02:00

Ne străduim atât de tare să fim părinții perfecți încât uneori uităm că ai noștri copii ne iubesc nu pentru că suntem perfecți ci pentru că suntem cine suntem, mama și tata. Îmi place să cred că dacă ne amintim mereu asta, că suntem părinții lui Vlad și Toma, că ei ne iubesc și noi îi iubim, nu avem cum sa greșim foarte, foarte tare. Doar puțin, din cînd în cînd, pe ici pe colo, mă roooog, o să mai greșim desigur.

Am citit de dimineață in Granta povestirea asta minunată și m-am gândit la cele de mai sus.

Am copiat povestirea în întregime pentru că nu știu cât timp va mai fii disponibilă pe site-ul Granta. Oricum, sursa este aici )

Enjoy!

Santa Claus is in the Living Room

de Santiago Roncagliolo

Dad was an idiot. I’ll admit that. He never lasted more than five months at any one job. He never remembered my birthday. And he kept his old ’73 Chevrolet running thanks to a miraculous combination of stolen parts, duct tape, and good will. For some inexplicable reason, all that stuff made me love him.

It was Mom who didn’t love him. As far back as I can remember, their marriage was an endless round of shouts and reproaches marked by timeouts to send me off to brush my teeth. They must have had a few good moments together, but I never witnessed any. Maybe they took place while I was brushing my teeth.

No need to explain how their divorce went, no need to enumerate the long series of exits and returns, her tears and his insults. Why bother to describe the box (property of the Gloria Milk Company) Dad used when he packed or tell how he turned up at dinner time to return the box, which, with astonishing accuracy, he tossed onto my grandfather’s head.

I will tell what happened many months later, when Mom began to ‘rebuild her life.’ Well, that was the expression I once heard her use on the telephone talking to one of her girl friends as she put polish on her toenails. Toenails must have had an important part in that ‘rebuilding her life’ business, because I never saw her polish them before. Actually, before that afternoon, I wouldn’t have known for certain that she had toenails.

It didn’t take me long to understand that the red polish was a warning sign.A few days later, a man named Alejandro visited. He visited again. And he kept on visiting. There came a point when he didn’t even have to visit, because he never left. He spent weekends with us. He used the same knives, forks and dishes we did. And the same bathroom. And from time to time he would give me educational presents – books and question-and-answer toys that made me want to definitively reject learning in any form.

The new boyfriend treated me well and made Mom laugh. On the other hand, Dad . . . well, he kept on being Dad. He went along promising me that one day he’d get back with my mother and from time to time made tender gestures – like bringing her flowers or giving her a kitten. Without fail, those gestures backfired: Mom would find out he’d stolen the flowers from the neighbour’s garden. Or she’d remind him – at the top of her lungs as usual – that I was allergic to cats.

I soon understood that if I wanted to get my father back I was going to have to help him get rid of the competition. On his own, Dad could never do it. I used my twisted child’s mind to come up with the perfect plan. I demanded we spend Christmas together, just as we always had. Mom couldn’t say no. Alejandro wouldn’t dare visit, ashamed at having destroyed this family. Dad and Mom would have dinner together and remember how much they loved each other. I would behave and eat whatever they gave me. And the next day, instead of finding that jerk Alejandro in the bathroom, I’d find Dad there reading the paper: heaven.

I'm sorry to say that everything went wrong: Alejandro did in fact turn up for dinner and chatted amiably with my mother, my grandparents, my uncles, and my aunts. Dad on the other hand went missing. He didn’t even call. He simply, as usual, forgot us. When I went to bed that night, I hated Dad and desired, with all the high drama I could muster at the age of eight, not to wake up.

At five in the morning, a racket – broken glass, furniture being dragged around, and loud curses – woke me up. A thief, or, to judge by the noise, a gang of thieves or maybe a herd of buffalo, was in the house and about to destroy it.

Mom and Alejandro were already in the living room when I got there. They were frozen in a corner staring at the spectacle. It wasn’t a thief, and it wasn’t a small plane crashing against our windows: It was Santa Claus, drunk as a skunk, staggering around the living room and mumbling incoherencies. When he fell on top of the Christmas tree, his beard came off, and it was then I discovered that it was Dad hiding behind that pot belly and red uniform.

‘Merry Christmas, son!’

‘Hi, Dad.’

‘I wanted to surprise you,’ he managed to gurgle, ‘but Santa Claus didn’t want to give me his costume.’

‘Was it really hard to get it off him?’ I smiled, relieved to see him, not caring what condition he was in.

‘It took two bottles,’ he answered.

Then he fell asleep on the sofa.

And that was it.

He didn’t even bring me a present. Just the opposite: He puked on the sweater Mom gave me and took away the space ship Alejandro brought me.

Maybe it sounds stupid, but I still remember that Christmas as the best one I ever had. Great moments are the ones when you understand great things. And as the sun rose that morning, I understood, to the tune of the drunken snoring of that destructive Santa Claus, that loving Dad was like being the fan of a bad soccer team, a team that never makes it to the finals but whose fans follow them, weeping rather than laughing, from stadium to stadium: Maybe they never win, true enough, but for that very reason, every time they score they make you so happy you can never forget it. >>

hope

2012-01-08T12:21:00.000+02:00

Putin optimism pentru 2012. Acolo unde unii vad o darapanatura, altii vad o casa. As vrea si eu sa vad mereu jumatatea plina a paharului.

Amenintarea ninsorii

2012-01-06T14:45:00.002+02:00

Sunt închisă într-o cameră mică care are gratii la ferestre, dar și la ușă. Mulţi dintre voi aţi asemăna-o cu o celulă de detenţie, dar mie îmi place s-o văd ca pe-o colivie cochetă şi strălucitoare. Mă simt foarte mulțumită de mine, foarte satisfăcută. Sunt fericită cu mine și am tot dreptul să fiu așa. Savurez, fără să mă grăbesc, această satisfacție. Îmi împing scaunul în spate pentru a putea admira mai bine rezultatul muncii mele. Am terminat mai devreme decât mă așteptam. Mă uit mulțumită la biroul care pare să se rupă sub greutatea cărților. Unele sunt deschise, altele nu. Laptopul este acoperit de notițe, scheme, instrucțiuni și însemnări mai vechi. Printre ele, văd o casă înaltă, desenată parcă de un copil. Nu îmi amintesc să fi desenat asta. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Stă aplecată, în mijlocul foii, ca într-un câmp alb, fără niciun drum care să ducă la ea. Aduce bine cu istoria mea personală, în care mi-e tot mai greu să despart momentele, să desfac firul încurcat al naraţiunii şi să stabilesc un fel de distanţă intimă între ieri şi azi. Continui fără să vreau să duc în mine un trecut mort, care nu a existat niciodată decât în mine. Mă uit pe fereastră. Nu se vede decât cerul întunecat, de iarnă târzie. Ameninţarea ninsorii, nu ar fi oare corect faţă de voi, să spun de pe-acum amenințarea și atât, îmi paralizează simţurile, redesenând în mintea mea casa izolată în mijlocul câmpului.

Închid ochii și imaginea persistă. Îmi relaxez mușchii frunții, obrajii și maxilarele. Îmi simt pleoapele grele, foarte grele, ca atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi relaxez ceafa și gâtul, apoi umerii și brațele până în vârful degetelor. Îmi văd coloana vertebrală cum se destinde și vertebrele mele se depărtează unele de altele ca niște mărgele rotunde și colorate înșirate pe un elastic. Expir de câteva ori profund și lent, imaginându-mi că o dată cu fiecare expirație, corpul meu devine mai moale, mai destins, mai liniștit.

Caut să mențin senzația plăcută și odihnitoare. La sfârșitul zilei de muncă, în fața maldărului de coli, plutesc într-o stare permanentă de calm și pace interioară. Rămân așa câteva minute bune. Aș putea rămâne în această stare minunată câteva ore bune. Deschid încet ochii și observ că ecranul laptopului s-a stins, dar notițele strălucesc acum mai puternic, iar starea mea de bine crește și ea în intensitate. Mă gândesc că văd asta pe ecranul unui televizor. Învârt butonul de luminozitate. Dintr-odată starea de bine devine și mai puternică. Mă copleșește. Pentru o clipă, îmi trece prin minte gândul că ar putea dura la nesfârșit și zâmbesc. Abia reușesc să mă rdic de pe scaun. Îmi iau paltonul din cuier și ies din colivia mea cochetă și strălucitoare. Închid ușa, verific responsabil grilajul și îmi trag din mers haina pe mine. Coridorul e lung, iar cîteva dintre neoane pâlpâie ritmic, chemând umbre jucăușe să mă însoţească spre ieşirea din bibliotecă. Coridorul ăsta pare mai degrabă un pasaj secret. Poate din cauza asta, îl traversez singură. În ultimii ani, a fost un pasaj secret care s-a intersectat cu viața mea de suprafață, m-a scos din bibliotecă, nu m-a lăsat să mă rătăcesc pe străzile Bucureștiului, m-a dus acolo unde am avut nevoie, la Hala Traian sau la aeroport, dar m-a și ocolit mult, m-a întos în subteran, m-a mai trecut o dată, măcar o dată prin locurile din care am plecat, m-a ajutat să recitesc, fără o logică anume, capitole ale unor cărți care nici măcar nu mi-au plăcut. Nu m-a lăsat să uit greșelile trecutului. Asta mi-e destul de clar. Mă face să cred că uitarea este imposibilă, că este o minciună gogonată care doar mă ajută să respir ușurată. Întotdeauna, ies regenerată din pasaj. Cu toții posedăm această uimitoare capacitate de regenerare, această energie vindecătoare care îşi are originea în interiorul nostru. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne imaginăm că adunăm această energie, ca şi cum am lua apă în căuşul palmelor, şi o direcţionăm spre acea parte a noastră care ne face probleme.

Cobor cu atenţie treptele de marmură. Afară e frig şi umezeală. Sub palton, starea de bine rămână nealterată, ca şi cum s-ar regenera permanent, independent de mine. Nu este nevoie să fiu atentă la vocea mea interioară, este suficient să acord atenție senzației de greutate plăcută care îmi stăpânește întreg corpul. Vocea interioară se aude ca dintr-un radio la care nu sunt atentă, generând un zgomot de fond, comfortabil și securizant. Traversez parcul Izvor. Îmi dau seama că sunt melancolică şi mă gândesc că e din cauza ornamentelor de Crăciun, care îmi amintesc de copilărie. La fiecare trei becuri, unul e ars. Mi se pare că-mi zâmbesc ştirb, aşa că le zâmbesc şi eu, tot ştirb. Viața e ca o oglindă. Dacă îi zâmbești, o să-ți zâmbească și ea, mi-a zis mie un profesor la Budapesta, acum câțiva ani. Inima mea bate liniștit și egal. O liniște plăcută mă împresoară. Nu mă grăbesc. În câteva minute am să ajung acasă. Traversez strada, după ce mă asigur cu prudență că nu vine nicio mașină. Deși nu este târziu, orașul pare părăsit. Lângă scara noastră, e un cabinet stomatologic. Mă opresc și mă uit pe geam. Un bărbat stă întins pe scaun. Seamănă cu Mihai.

Îmi aprind o țigare și urmăresc procedurile medicale, care îmi par deosebit de complexe. Stomatologul execută o obturație de canal, folosindu-se de tot felul de instrumente nichelate, frumoase, ca niște podobe scumpe. În cadru intră asistenta care pregătește o pastă albă pe o lamelă. O văd cum zâmbește decent și știu că în tot timpul ăsta, în cabinet, stomatologul poartă un monolog relaxat, binevoitor și în același timp neutru pentru a-l ajuta pe clientul său să se relaxeze. E cald în cabinet. Amândoi poartă halate cu mânecă scurtă. Imaginile sunt dublate oarecum nefericit de vîntul rece de afară. Mintea mea își reprezintă acele endodontice care curăță camera pulpară și canalele radiculare, pregătindu-le pentru sigilare. Țigarea mea se arde repede. O fi din cauza vântului? Îmi mai aprind una. Pasta albă pregătită de asistentă aduce bine cu energia luminoasă și vindecătoare pe care eu reușesc să o prind uneori în căușul palmelor și să o îndrept spre acea zonă a corpului care îmi face probleme. O bătrânică se oprește lângă mine și se uită și ea pe geam. Ține de mână o fetiță care nu ajunge să vadă înăuntru, dar care stă liniștită ca și cum ar reuși să vadă prin peretele casei. Bună seara! Niciodată nu am reușit să îmi înfrîng frica de dentist, îmi spune și zâmbește trist. Mă uit la ceas. Acum am îmbătrânit și am rămas complet fără dinți, dar tot mi-e frică. Îi zâmbesc și mă mai uit o dată la ceas, de data asta mă uit bine, urmăresc secundarul un cadran întreg și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Bătrânica își aranjează fularul la gât, privind în pământ. Veniți des aici? Ridic din spâncene pentru că nu știu ce să-i răspund. Ajung din ce în ce mai rar acasă, în ultima vreme. Bătrâna pare că se gânește la ceva. Să mergem, puiule! E târziu și nu vrem să se îngrijoreze bunicul. Așa-i că nu vrem? Nepoțica se dezlipeste de peretele transparent și o ia de mână. Nu apucă să facă doi pași că mă trezesc spunând Multă sănătate și putere de muncă! La mulți ani! Copilul rămâne pe direcție, dar bătrânica se întoarce și îmi zâmbește peste umăr fără să zică nimic. Se îndepărtează încet, în ritmul copilului. Mai trag un fum și mă uit pe geam. Dintr-o dată, scaunul e gol. Stomatologul își scoate mânușile sterile și le aruncă într-un coș nichelat, care face parte din aceeași colecție de decorațiuni și podoabe scumpe. E rândul meu să mă duc acasă. Totuși, aș putea intra să-l salut pe domnul doctor. N-ar dura mult, în cinci minute aș fi acasă.

Stomatologul la care merge Mihai este unul foarte bun, dintre cei mai buni. Are cabinet în buricul târgului. Ușile de la intrare sunt mari și impunătoare, deasupra clanței care are forma unui cap de leu, este fixat un ornament de Crăciun, și acesta ales cu mult bun-gust. Îl prind pe leu de coamă, răsucesc și intru. Chiar înainte să pășesc înăuntru, crengile negre și desfrunzite ale copacului din curte, îndemnate parcă de vântul din ce în ce mai puternic, mă lovesc în spate. O iau ca pe o bătaie amicală pe umăr și intru. Mă uit la ceas și silabisesc în gând ta-chi-me-tru. Starea de bine e conservată sub palton. Fac stânga împrejur și ies. Trebuie să mă întorc acasă. Pot să fac asta. Mă trezesc în fața scării, împinsă de vântul din ce în ce mai puternic și îmi mai aprind o țigare, care se arde și ea mult prea repede. Trag aer în piept, îmi fac curaj și intru. Am emoții. Nu știu ce mi-a venit să-i zic la mulți ani stomatologului. Uneori, amenințarea ninsorii îmi paralizează toate simțurile.

Deschid ușa apartamentului. Atmosfera sărbătorilor se simte din holul de la intrare. Doar mirosul de cozonaci proaspeți lipsește. Toma încă doarme, altfel nu ar fi așa o liniște în casă. Mihai și Vlad desenează ceva în camera de joacă. Sunt atât de concentrați încât nu m-au auzit intrând. Mă furișez pe vârfuri până în spatele lor. Vreau să văd ce desenează. Trebuie să văd. Mă ridic ușor pe vârfuri și simt că mi se taie respirația. În mijlocul foii, ca într-un câmp alb, stă aplecată o casă înaltă. Are un acoperiș țuguiat din care iese un fum ca o linie dreaptă. Vlad desenează un drum care duce spre ea...

Bilanț fatal. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată.

2011-12-30T12:35:00.001+02:00

Deși anul trecut pe vremea asta ne doream să vină un an liniștit, magic, pe care să-l trecem împreună cu doi copii sănătoși și cuminți care să se joace în liniște, în timp ce noi exersăm pași de vals cu gurile până la urechi și cu ochii dați peste cap într-un extaz familist etern, n-a fost să fie. Anul ăsta, la insistențele soțului am pasat copiii la bunici, ca să ne putem pune dorințe în liniște.

Și vai, ce liniște e acum în casă! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies.

Discutăm banalități fără să ne privim în față, pe un ton jos, care ar trebui să ne arate că deciziile importante au fost deja luate. Meniul de revelion este deja stabilit. Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd cum mă ridic în liniște de pe scaunul incomod de bucătărie. Intru în dormitor și deschid foarte calmă dulapul. Smulg câteva rochii de pe umerașe, calc în picioare o bluză de mătase care aduce bine cu chimonourile din filme, din cauza culorii albastre foarte intense. Apuc toate hainele care îmi pică în mână și i le aduc soțului în bucătărie. El se uită impasibil la pantalonii de satin, pe care obișnuia să îi poarte doar atunci când primea musafiri, aruncați, acum, într-un colț, la un loc cu câteva perechi de ciorapi de damă.

Pare îngrijorat, se gândește probabil că dacă s-ar ridica în clipa asta de la calculator și ar începe să șteargă praful de pe mobilierul laminat sau să pregătească un chec ori măcar o salată de varză, timpul ar trece mult mai ușor. Ar putea încerca să își coasă pantalonii gri, pe care nu i-a mai purtat de ceva vreme din cauza unei rupturi insesizabile de altfel, dar care îl irită la culme pentru că atrage privirile damelor cu care se intersectează în drumul spre birou. El, credul și naiv. Eu, o doamnă, o mamă, o parteneră. O pupăză într-un nuc. Un bărbat adevărat trebuie să fie atent în toate privințele muncii lui și trebuie să evite cu detașare eșecurile minore, cum ar fi o greșeală de ortografie sau întârzierea la o ședință de lucru. Întreaga lui atenție ar trebui să se concentreze pe viitorul beneficiu al familiei pe care o conduce. Chiar și acum, când eu tai cu sughițuri înfundate de plâns o cămașă albă, care mergea foarte bine cu costumul în dungi, din cauza gulerului grandad, el se gândește la conflictele existente în lume, la distrugerea atâtor vieți nevinovate, la cheltuirea iresponsabilă a resurselor planetei, la alegerile comasate de anul viitor. Așa sunt bărbații! Au o viziune aproape istorică asupra vieții, în timp ce noi femeile rămânem agățate într-un concret imediat și mizerabil. În mintea lui, nicio femeie nu ar lua in discutie acest drept imprescriptibil al barbatului de a decide cursul istoriei. Doar el ar putea combate criminalitatea, atât de bine cristalizată în mintea femeii. Doar el ar stârpi, finalmente, răul din lume și din cauza asta singurul lucru pe care și-l dorește este să mă audă răspunzând tot timpul Yes, my lord!, cu o voce trecută printr-un filtru electronic care ar da fiori pe spinarea oricărui bărbat adevărat, ce nu respinge vocația dictatorială insuflată de mama natură la naștere. Nicio moarte nu este în van, comandante, i-aș striga electronic, în nopțile reci care ne țin departe de intrigile dormitorului parfumat.

Două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Mă văd rupând cămașă după cămașă, menajând cu perversitate, piesele grele ale garderobei soțului pentru finalul apoteotic al scenei. Paltonul bleumarin cu două rânduri de butoni, rămas de la tatăl lui, mi se arată acum ca fiind argumentul final. Zdrențele sunt aruncate într-o ordine bizară, invadând bucătăria noastră cochetă cu pardoseala de tablă de șah, anunțându-ne expulsarea într-un viitor foarte apropiat sau chiar zdrobirea noastră de pereți, sub presiunea unui munte de cârpe amestecate, de toate culorile care creștea cu repeziciune dramatică. Mai devreme sau mai târziu, mă gândesc că va sări de pe scaunul din fața calculatorului, va părăsi pupitrul de unde comandă hoardele dreptății, va amâna pentru câteva clipe misiunea nobilă de a asigura buna dispoziție de revelion, cu un playlist demn de Vocea României și va interveni în salvarea propriei garderobe. Va apăsa tasta Esc, alegând astfel să pună pauză propriului destin de a scoate invitații din apatia sfârșitului de an și se va ocupa de detalii mai puțin importante, cum ar fi salvarea paltonului rămas de la tatăl lui, dacă nu chiar propria căsnicie.

Mă amuză la culme zborul delicat, cu încetinitorul, al zdrențelor prin cameră, dansul nupțial al fragmentelor de cămăși scumpe, craci de pantaloni și mâneci de pardesiu, asemănătoare unor piese de puzzle, care mă lasă totuși să sper că s-ar putea aranja singure într-un alt întreg, mult mai interesant decât cel inițial.

Inventariez încă o dată magneții și zâmbesc. Ar putea să îmi cadă în genunchi și să-mi ceară iertare, invocând sacrificiul, jertfa pe care un bărbat trebuie să o facă pentru binele umanității. Să-mi pupe picioarele, să plângă și el, ba nu, să nu plângă, asta i-ar știrbi masculinitatea, golind întreaga scenă de romantism. Să mă sărute cu pasiune. Să-mi spună... Ce să-mi mai spună? Hai să luăm copiii înapoi și să petrecem Anul Nou, doar noi patru! sau Universul poate să aibă și singur grijă de el! Am să mă retrag chiar acum, în plină glorie! De revelion, am putea mânca împreună o înghețată de zmeură. Cu siguranță că invitații noștri ar înțelege că orice bărbat trebuie să plece uneori, pentru că doar așa ar avea de unde să se întoarcă. Ne-am putea preface că atunci ne-am întâlnit pentru prima dată. Doi necunoscuți. Știu de ce ai nevoie, să-mi spună, sigur și detașat. Poți urca la mine, să bem o cafea.

Vai, ce liniște e fără copii! Eu inventariez în gând magneții de pe frigider: două căpșuni, o pereche de pantofi galbeni, un camion albastru și o roată zimțată. Soțul își pregătește playlistul pentru revelion. Piese vechi, oldies but goldies...

A demain sur la lune

2011-12-20T11:52:00.003+02:00

Am mai scris despre asta și cu alte ocazii. Viața în familie este un șir nesfârșit de frustrări și compromisuri. După ce te obișnuiești cu tortura deprivării de somn, după ce îți iei la revedere de la prietene, care te abandonează rând pe rând, după ce vezi cum îți zboară banii din buzunare fără să poți face nimic, înțelegi că de fapt nimic din ceea ce faci nu e lipsit de greșeală, iar asta ți se va reproșa peste ani, când copiii de astăzi vor da bani grei pe ședințe de psihoterapie ca să afle erorile pe care le-ai comis în creșterea lor.

În ultima vreme, am observat că îl întreb din ce în ce mai des pe soțul meu dacă așa înnebunesc oamenii, citind cu voce tare un pasaj dintr-o carte, discutând în același timp banalități cu partenerul de viață și calculând ratele la întreținere. Unde sunt copiii în scena asta? Nu se văd, doar se aud pe fundal, unul certându-se cu personajele lui Miyazaki, celălalt tânguindu-se în cea mai cruntă suferință pentru că nu reușește să-și bage degetele în priză.

Îmi doresc să dau timpul înapoi, sau poate înainte, până acolo unde realitatea își pierde sensul, iar viața redevine un vis frumos. Să trăim cu toții într-un pozitivism plăcut, călduț și relaxant, ca o baie în cadă. Vă amintiți de baia în cadă? Cu rățuște zâmbitoare și caravele în miniatură, cu pernuțe de șampon, în formă de ursuleți și steluțe. Nu vă amintiți? Nu-i nimic.

În timpul ăsta pe care îl visez, Omul de prisos nu mai există, munca nu mai există, banii nu mai există, sentimentul inutilității personale a fost eradicat cu o mie de ani în urmă, chiar și amintirea lui a fost ștearsă din memoria colectivă. Nici nu se știe dacă oamenii mai locuiesc în case sau corpurile-gazdă sunt depozitate într-un loc sigur, pe vârful unui munte sau pe fundul oceanului. Cert este că marea conștiință, care ar putea fi chiar Dumnezeu, voi ce credeți, proiectează decoruri liniștite și sigure în funcție de nevoile fiecăruia. Într-un astfel de decor proiectat s-ar putea derula și povestea mea.

Mă visez într-un cartier liniștit, Primăverii sau Cotroceni, într-o casă mare, cu multe ajutoare, mame, soacre, bone filipineze, specialiști în parenting și nutriționiști, care mă ajută să am grijă de Toma și de Vlad, cât Mihai este plecat într-o croazieră pe Mediterană. Pereții imaginari, nici nu știu dacă am voie să spun așa pentru că imaginarul este noua realitate, ai casei noastre cu etaj, din Primăverii sau Cotroceni, sunt împărțiți de tablouri grele în ulei, înfățișându-ne rudele de la 1800. Un portret al lui Tata Fănică semnat de Hans Arp, într-un colț, putem distinge, doar dacă ne dăm silința, bustul în miniatură al lui Petre Țuțea, la care vă mărturisesc că am ținut foarte mult, cu celebrul fes pe cap, așa cum a rămas el în conștiința universală, lucrat în marmură, mai mult ca sigur chiar de Józef Gosławski. Mă văd plimbându-mă liniștită prin casa mare din Primăverii sau Cotroceni, deloc infatuată, chiar modestă aș spune, în timp ce copiii participă la ședințe scurte de consiliere cu nutriționistul nostru. Sunt fericită, plutesc, îmbrăcată într-o rochie de seară, din mătase, în culori șterse de trecerea miilor de ani. Trăiesc în muzeul vieții mele. Mă expun. De mîneca stângă atârnă eticheta mare cu prețul exorbitant și însemnele Casei Charles Frederick Worth. Încerc să-l contacteze pe Mihai, care nu îmi răspunde la insistențele telepatice.

Sunt liniștită, nu mă îngrijorez, nu se poate întâmpla nimic rău. De mii de ani nu s-a mai întâmplat nimic rău...

Ai un copil? Nu mai ai viață! Ai doi copii? Parcă începi să te pui pe picioare! Cine știe? Poate chiar de Crăciunul ăsta!

Program de weekend

2011-12-16T15:22:00.000+02:00

In seara asta, mă duc la prima serbare de Crăciun a lui Vlad si sunt tare mandra si emotionata. Nici nu stiu ce ma emotioneaza mai mult: ca el e pe scena cu alti copii ca un baiat mare ce e (m-am plictisit si eu de cat i-am tot zis asta!) sau ca eu sunt definitiv si irevocabil distribuita in grupa parintilor, langa celelalte mame si tati, un grup de oameni uniti, aparent responsabili, hotarati, multumiti, stabili.

Iar maine mergem la talcioc urban de iarnă, la casa Margarit incepand cu ora 12, unde sperăm noi să ne întâlnim cu oameni dragi cu care demult nu ne-am mai văzut, să lăsăm copiii să zburde în voie într-un loc prietenos, în timp ce noi ne ocupăm cu bârfe și cafele.

Mâine seară însă, cu ajutorul celui de sus și a bunicilor care vor prelua copiii, îndrăznesc să visez o ieșire romantică, sau poate chiar studențească, cu localuri întunecoase și fumicioase, cu ore mici și oameni mari. Despre mahmureală nu îmi fac griji, suntem invitați la un festin taman duminică la prânz.

Weekend frumos să fie pentru toată lumea!

P.S. In mod ciudat, buna mea dispozitie se datoreaza unor analize proaste pe care le-am primit ieri. Chestii hormonale care nu sunt deloc in regulă dar care justifica starea mea proastă din ultima vreme. Cum ar veni, nu e vina mea, nu am eu o problema, sau cel puțin nu am o problema din aia depresiva, am o problema cu glanda, cum poetic se vorveste pe holurile dispensarului, si o sa iau multe multe pastile si o sa fiu tot mai vesela si mai activa. Amin!

Pe limba lui Vlad

2011-12-13T09:00:00.000+02:00

În limba lui Vlad nu sunt multe cuvinte dar alea care sunt,sunt importante. Elefantul este kami iar trenul este tutu. Masina este buma. Metrouleste tutu mae. Orice e mic e kiki. Toma este kiki bebe.

Ce auzim cel mai des?Nuuuu, beeebe! Atat de des ca am inceput si noi sa-l normam pe Toma tot cuNuuuu, bebe!

Mai sunt mama si tata, si mami si tati. Mami si tati pot fiorice femeie sau barbat de pe strada. Mama si tata suntem doar noi.

Vlad are trei ani jumate si vocabularul unui copil de un anjumate. Intuitia noastra, confirmata de un terapeut la care am navalit cu toatafamilia, e ca Vlad a incetat sa mai faca achizitii lingvistice cand am ramas eugravida cu Toma. Psihologul ne-a spus ca ne gandim la el ca la un barbat tradatin dragoste. Vlad sufera din dragoste crezand ca cea mai importanta femeie dinviata lui l-a tradat alegand sa aduca pe lume un alt baietel.

Stiu ca sunt si alti copiii care nu vorbesc la 3 ani sijumatate. Din alte motive. Am incercat sa nu ne panicam si am sfarsit prin a nepanica foarte tare. Am intrebat in stanga si in dreapta, am mers la psiholog,la logoped, la medici, am facut teste pe internet si am citit liste intregi cusimptome si diagnostice. Mi se face pielea de gaina in continuare numai cand magandesc. Toti doctori care l-au vazut spun ca nu are nicio problema grava,diagnosticabila si ca va recupera si intarzierea de limbaj.

Acum, dupa ce ne-a dresat bine pe noi, de am ajuns sa vorbimsi noi de kami, tutu, kiki si buma, de cateva saptamani a inceput sa seantreneze si Toma pe limba lui Vlad. Mi-e tare greu sa recunosc: in acest moment, Vlad si Toma sunt cam laacelasi nivel de dezvoltare lingvistica. Dar in timp ce Toma repeta cuentuziasm cam tot ce aude prin casă, Vlad trebuie rugat frumos sa repetecate un cuvintel simplu, o silaba, ceva, orice.

Vlad merge din vara la logoped in fiecare saptamana si dedoua luni deja la gradinita.

foto: Prima zi la grădiniță

Cel mai mult si cel mai mult imi doresc de Craciun sapot vorbi cu copilul meu. Nu pentru ca vreau sa il aud recitand poezii laserbarea de Craciun (desi vreau si asta!) ci pentru ca as stii ca a trecut cubine printr-o mare incercare, ca si-a gasit resursele si dorinta de a merge maideparte, de a creste, de a fi un baietel de 3 ani jumate.

Felicitari de Crăciun cu scop și poveste

2011-12-12T08:00:00.000+02:00

Felicitarea pe care o trimiți de Crăciun celor dragi și celor la care te gândești îți dă ocazia să faci un bine: cumpărând-o, ajuți copiii să rămână alături de părinții lor.

De peste 10 ani, HHC România închide orfelinatele, institutiile vechi de ingrijire a copiilor si organizeaza sisteme de tip familial in care copiii fără parinti sa poata fi integrati. Uneori reusesc chiar sa reuneasca familii destramate si sa readuca copiii alaturi de parintii lor. Si ei, ca si noi, cred ca atasamentul, atentia, iubirea sunt vitale pentru dezvoltarea unui copil. Ma tot intreb din cand in cand, in plin avant al attachment parenting-ului, ce poate insemna AP pentru un copil care creste intr-o institutie; o glumă tristă, desigur.

Dar pentru că vine Crăciunul si pentru ca acești copii sunt frumosi si talentati, poti comanda online felicitarile desenate de ei si ii poti astfel ajuta sa ramana impreuna cu familiile lor.

O poti comanda la http://www.felicitaridininima.ro/

Ca fata la măritiș

2011-12-11T11:48:00.001+02:00

via Sociological Images

Și nu stiu de ce, mi-a venit în minte vorba asta: te grăbești ca fata la măritiș.

Decizii bune și frici: episodul grădinița

2011-12-08T16:29:00.001+02:00

Una din cele mai bune decizii luate în ultima vreme a fost săîl ducem pe Vlad la grădiniță. Zic să îl ducem și greșesc, căci de fapt soluțiainovativă a fost să NU îl duc eu, ci taică-su. O chestie bărbătească, până laurmă: de dimineața bărbații pleacă la serviciu iar femeile și copiii rămânacasă. A funcționat. Vlad merge de aproape doua luni la grădi (Waldorf-ul destat de pe Popa Nan) si nu a plâns în nicio dimineață. E evident că îi place șise simte foarte bine acolo deși nu, încă nu vorbește așa că nu ne poate povestice face la grădi.

Am mai avut o încercare în primăvară, când l-am dus eu vreosăptămînă și a fost traumatic. Și pentru mine și pentru el. Mi-e destul de claracum că am o problemă personală cu instituțiile gen creșă și grădiniță și i-amtransmis și lui Vlad temerile mele.

Mi-a luat ceva timp să mă conving că nu îmi abandonezcopilul la grădiniță și că el chiar are nevoie acum de compania altor copii.

Acum câțiva ani am întreprins o călătorie terapeutică în propriultrecut. Am vizitat creșa din spatele blocului copilăriei, creșa în care amcrescut între 1 și 3 ani. Nici nu am trecut bine pragul institutiei, am zăritprima sală pe dreapta, renovată și totuși la fel și m-a cuprins un plâns cuhohote. Educatoarea care mă lăsase să intru a fost complet luată prinsuprindere iar eu nu știam să îi explic de ce plâng și nu mă pot opri.

Nu am amintiri de la creșă, poate câteva de la grădiniță,iar plânsul ăsta e singurul indiciu pe care îl am ca să înțeleg de ce mi sestrânge inima de fiecare dată când e vorba de dus copilul la creșă, grădiniță,grupa mică, foarte mică, cea mai mică...

Overparenting sau Less is more

2011-12-05T13:34:00.001+02:00

Uneori ma simt ca un cuier. Copiii se agață de mine, trag de hainele mele, vor amândoi în brațe în același timp, urlă, se încolăcesc in jurul picioarelor mele. Și chiar în timp ce mă simt o adevărată martiră, o mamă-eroină demnă de cele mai înalte decorații și mai ales de multă compasiune, mă întreb dacă nu cumva chiar eu încurajez tacit acest comportamnt. Dacă nu cumva îmi doresc să fiu premiul cel mare după care aleargă urlând copiii prin casă, dacă nu cumva vreau să fiu mama-eroină sacrificată pe altarul bunăstării copiilor. Ei bine, nu vreau! Și dacă am vrut vreodată, chiar și fără știrea mea, nu mai vreau! Acum mai rămâne doar să le conving și pe cele două maimuțele de chestia asta.

Și încep să citesc chestii dubioase, enervante, despre overparenting și implicarea excesivă a părinților în viața copiilor. Și rămâne undeva un cui, un gând. Și dacă mai puțin e de fapt mai mult? Unde e calea de mijloc? Cum să fac să mă simt ca o mamă și nu ca un cuier?

Hai la talcioc!

2011-12-05T12:52:00.001+02:00

Mândrie și beton

2011-11-28T13:19:00.000+02:00

Muncesc până la epuizare 11 luni pe an; bărbații în construcţii și femeile la menaj. De mai bine de 15 ani dorm înghesuiţi în apartamente mici la periferia Parisului și economisesc fiecare cent. Se întorc acasă cel mult o lună pe an, în mașini scumpe, culeg prunele pentru horincă și cheltuiesc averi pe nunți, haine și petreceri. Dar mai ales, ridică vile în care probabil nu vor locui niciodată, care însă îi conving pe cei rămaşi acasă să urmeze și ei acelaşi model de succes.

Marți, 29 noiembrie, ora 19:00 vă aștept la Muzeul Țăranului Român, Şos. Kiseleff nr. 3, sala Foaier, la vernisajul expoziției foto Mândrie și beton a fotojurnalistului Petruț Călinescu. Fotografiile sunt rezultatul documentării, timp de un an de zile, a transformărilor petrecute în satele tradiționale din Maramureș și Țara Oașului, în urma masivei migrații a forței de muncă în străinătate.

Avem dovezi! (varianta masculină)

2011-11-14T00:08:00.001+02:00

Am supraviețuit unui weekend greu, în care i-am luat moțul lui Tomiță, amscăpat de apocalipsă, am fost la petreceri bizare, am primit cadou de la unprieten vechi un cuțit de bucătar adevărat, am cunoscut un poet din Bacău(ciudat gagiu), ne-au părăsit prieteni, dar ne-am făcut rapid alții noi, ca săsuportăm mai ușor pierderea, am revazut Forrest Gump și tot am plâns în hohote,am realizat că ne-am băgat în combaturi culinare din care o să ieșim foarteșifonați, am primit cărți cu autograful autorului, am lipsit de la talcioculurban de toamnă și ne pare rău, am scris o poezioară despre o aluniță rătăcităinghinal, am luat decizia să revenim la Jurnalul de sarcină în doi, pentru căacolo se comentează la greu, am invidiat oameni care ies în oraș și au voie săstea câte 24 de ore, am respirat sub apă, am gătit în somn un șalău cu maioneză.Avem dovezi!

Stiloul, cheile de la mașina Ioanei, reportofonul Simonei Tache și vodca chinezească (mulțumim Petruț).

Avem dovezi! (varianta feminină)

2011-11-13T23:39:00.001+02:00

Toma a ales cu intelepciunea si bucuria care il caracterizeaza. Odata dezmoțat, a suflecat mînecuțele cămeșei indiene (nu uităm cine ne sunt nașii de botez, dar uite ca acu avem și nași de moț!), s-a uitat, a cumpănit și a ales. În ordine: pix, chei de mașină și reportofon. În aplauzele audinței, desigur.

Later edit: Unul din bucătărie, unul din sufragerie, și eu și soțul postam pe blog concomitent. După ce lăsăm praful să se aseze cu săptămânile pe blogul nostru drag, uite că acum nu mai prididim cu hărnicia blogosferică. Să fie într-un ceas bun!

Un nou mister dezvăluit în Tiuk-ul de toamnă

2011-11-03T19:43:00.000+02:00

"După trei ore de somn profund, m-am trezit mângâiat de băiatul meu cel mare. Îmi desena pe frunte spirale fecunde și triunghiuri atotcuprinzătoare, incantând o vrajă care să-l ajute pe tatăl lui să se trezească fără dureri de cap. Așa s-a și întâmplat. M-am trezit revigorat de masajul magic și extrem de motivat de o foame de lup. L-am luat pe sus, am zburat ca avioanele până la bucătărie, cu scopul precis de a ne prăji şaisprezece ouă ochiuri. Ajunși pe terasă, am văzut că toată lumea era într-o vânzoleală intensă. Ați ghicit, căutau în continuare cheia. În castronul cu mici v-ați uitat? Dar în fântână? Găinile de pe ouă le-ați ridicat? repeta într-una o doamnă în vârstă, moartă de somn dar bine înfiptă într-unul dintre cele două fotolii optzeciste.

Atunci s-a întâmplat."

Pentru cei care nu știu ce s-a întâmplat, dar mai ales pentru cei care știu, pentru cei care au fost de față și s-au îndoit, pentru Toma necredinciosul, adevărul a fost dezvăluit. AICI!

Bravo, Toma!

2011-11-01T15:40:00.000+02:00

Dragul nostruToma,

Cel cuzâmbetul mereu pe buze, cel cu ochișorii mereu atenți, negri și rotunzi, cât deușor și firesc ai venit să completezi tu treimea. A trecut un an, UN AN, și măminunez cât de bine și frumos ai crescut în mijlocul acestui haos pe care nestrăduim noi, părinți neîndemânatici, să-l ordonăm cît de cît.

Ca și frateletău, nu ai împlinit un an în casa în care ai bebelușit ci, nomad ereditar (peprincipiul Dacă-i musai, cu plăcere!) ai schimbat deja domiciliul. Mai în patrulabe, mai de-a bușilea, ai pus și tu umărul la împachetat, cărat, organizat,sortat și rearanjat.

Îmi tot vinesă spun cât de greu a fost anul ăsta, dar ceva mă oprește. O fi fost greu, nuzic nu, dar cît de frumos a fost! Câte lucruri minunate nu am făcut anul ăsta. Cîtelucruri minunate ai făcut tu anul ăsta!

Toma are unan astăzi si deja face câte doi pași de unul singur. Toma are un an și spune Da siPa Pa! și Mama și Tata și mai ales Coco si Caca. Toma arată cu degetul, Tomabate din palme, Toma mănîncă și doarme ca un căpcăun. Toma e bun și înțelept sicred eu că cel mai mult și cel mai mult îl iubește pe frati-su Vlad care îlbumbăcește dar îl și pupăcește pasional.

Toma nu mai ebebe.

Mama are acumdoi băieți. Văleu!

Moștenirea regnului animal. În episodul de astăzi, migrația.

2011-10-14T13:14:00.000+03:00

O dată la câțiva ani, înainte de venirea iernii, ne cuprinde oneliniște ciudată care însuflețește familia noastră cu dorința de a se întoarceacasă. Strângem totul, adică ne asigurăm laptopurile ultra performante, unii neîncălecăm elefanții, alții ne punem ceasurile scumpe, cu toții ne tragemizmenele, ardem dovezile c-am fi fost vreodată plecați, ne dăm cu parfumfranțuzesc, mascăm distrugerile făcute și o roim. Suntem foarte fericiți, doarne întoarcem acasă. Ca și cum în sufletele noastre, trăiesc berze pe care leputeți vedea în fiecare an cum iau traiectorii bizare spre sudul însorit. Lafel se ridică și treibădică, se îndreaptă de spate și umblă somnambulic prinBucurești. Dă două ture în jurul casei pe care urmează s-o părăsească, în locde la revedere, virează pe Calea Moșilor, face stânga pe Popa Soare și cândajunge la colțul cu Romulus, se oprește, dă sacii jos din căruță, face focul șise culcă la loc, visând c-a ajuns acasă.

O casă pentru Treibădică

2011-10-09T11:00:00.000+03:00

Progamul Prima casă nu-i acasa continua. Treibădică isicauta casa. Din nou. Si tot cu chirie. Si pentru ca am gasit cea mai grozavabona cu un post pe blog, credem ca am putea gasi si casa care ni se potrivestetot cu ajutorul cititorilor nostri.

Ce ne dorim? Incercăm un exercitiu de imaginatie, totul eposibil.

Ne dorim o casa frumoasa si aerisita cu macar 2 camere maaaarisau si mai bine cu trei, cu un picut de balcon/terasa/curte. Sa fi fostingrijita la viata ei si locuita de oameni frumosi. Nu ne dorim finisaje siimbunatatiri moderne (faimoasele P+G+F) dar vrem sa il putem lasa pe Toma sapatruleze in patru labe peste tot. Ne dorim o casa cu personalitate, o casacare sa se potriveasca cu noi. Ne-ar placea un parc in preajma, ne-ar placea safie undeva cat de cat central (caci serviciul lui Mihai e la Rosetti sigradinita lui Vlad pe Popa Nan – de luni incepem!) dar suntem flexibili siobisnuiti cu drumul.

Am obosit sa cautam de unii singuri asa ca de data astacerem ajutor. Ne stim de atata vreme incat suntem siguri ca daca ati vazut peundeva casa lui Treibădică ati recunoscut-o si o sa ne spuneti si noua (neputeti lasa un comentariu aici sau un mail la treibadica@gmail.com).

Ah, si bineinteles, ne-am dori ceva cu vedere la ocean!

Sfântul Toma cu făraș și măr

2011-10-07T10:25:00.000+03:00

Ieri fuse si Sfantul Toma; cel din calendar, caci cel de acasa numai sfant nu e, asta ne-ar mai trebui! Si pentru ca avem neamuri la Stanford care mai scot la iveala poze de exceptie de asta-vara, iata una haioasa, de vineri dimineata. Sa-i zicem... Sfantul Toma cu faras si măr.

Ora de gătit

2011-10-01T21:10:00.001+03:00

”Aveținevoie de un miel de 5-6 kg, din care opriți partea cu cotletul și cu coastele.Picioarele din spate și din față trebuie îndepărtate, la fel și organele.Carnea trebuie ținută puțin în sare înainte. Partea cotletului, cu tot cu cap,va fi sub formă de dragon”.

Bătrânul stătea nemișcat într-un fotoliu,poziționat strategic cam la un metru în fața televizorului. Avea părul alb, ofață osoasă, inexpresivă și umeri lați, de înotător. În fiecare noapte, urmăreaemisiunea lui preferată, Secrete culinare.Televizorul era dat la maxim și de fiecare dată când bucătarul invitat înemisiune arunca ceapa în tigaia încinsă, aveai senzația că stropii de ulei sar înafara ecranului, distrugând sufrageriile telespectatorilor. Urmărea emisiuneacu interesul cu care un biolog ar studia o specie rară, nemaintâlnită. Nu erapasionat de gătit, ci de felul complicat în care funcționează mințileoamenilor. Muncise 30 de ani în psihiatrie, acum se pensionase și îșideschisese o mică afacere. Nu putea să se plângă. Avea o clientelă atât denumeroasă, încât fusese nevoit să deschidă o listă de așteptare. Emisiunea culinarăpe care o urmărea cu regularitate, nu era una obișnuită, din care gospodineleaflă rețete noi sau secrete ale bucătăriei orientale. Toți bucătarii invitați erausadici. Fețele lor erau schimonosite de o plăcere bolnăvicioasă,iar reţele presupuneau batjocorirea în fel şi chip a unor animale pe carebătrânul le îndrăgea din tot sufletul. Miei, iepuraşi, purceluşi de lapte...

”Crestațicotletul ca să se pătrundă. Dezosați partea din spate a cotletului și scoatețimușchiulețul de pe oase.Din acest mușchi faceți coada dragonului. Partea din șirăva fi folosită de asemenea la decor și din vertebre îi veți face la finalgheare și coamă.”

Putea să recunoască un sadic și cu ochiiînchiși. Descoperise o mină de aur, o ascunzătoare de sadici. Uite de-aiaafacerea lui mergea atât de bine. Din când în când, descoperea adevărate comunitățide clienți. Zeci, chiar sute de potenţiali clienţi îl aşteptau să-i ajute. Întinerețe, nu prea avusese succes ca medic specialist. Într-un fel ciudat,norocul îl lovise la bătrânețe, de când își deschisese propria afacere.Câteodată, în nopțile în care somnul nu venea nici la chemările insistente alemedicației pe care și-o prescria singur, se gândea că ar fi putut să-șiîntemeieze o familie, dacă ar fi știut că o să-i meargă atât de bine.

”Desfacețipartea de mijloc de la fiecare coastă în mod simetric, după care le legațiîntre ele. Coada o veți împleti și o veți prinde pe scobitoare. După acestproces, mai presărați puțină sare și puțin piper. Pregătiți tava de cuptor. Așezațimielul în tavă și fixați-i capul cu un băț de frigăruie. Și legați-i"aripile" cu sârmă. Adăugați câțiva căței de usturoi tocați, un picde apă. Apoi introduceți tava la cuptor și lăsați-o la 200 de grade, o orăjumătate, două, ungându-l din când în când,” continuă bucătarul, cu unzâmbet care i-ar fi dat fiori pe şira spinării şi unui luptător din trupelespeciale.

Nu ar fi descoperit această comunitate de sadicideghizaţi în bucătari, dacă nu ar fi acceptat programul promoțional al companieide cablu. 87 de programe Tv, internet și telefonie la prețul pe care el îl percepeapentru o singură consultație, mai corect, intervenţie. În realitate, evita săse gândească la el ca la un pensionar. Îi plăcea să creadă că a rămas un tipactiv. Avea succes la femei mai tinere cu 15-20 de ani, lucra câte 10 ore pezi, alerga 25 de km în fiecare săptămână și mergea la bazinul de înot o dată pelună. Chiar dacă era pensionar, era unul atipic. Se ferea cât putea să ajungăun bunicuț cumsecade, din cauza asta își cumpărase o mașină sport foartescumpă, la care cei mai mulți dintre fostii lui colegi de secție nici nu visau.

”Adăugațiși legumele și la sfârșit frunze de busuioc cu tot cu semințele și niște boiade ardei. Cu acel sos arămiu va fi uns mielul. Pardon, dragonul”, adăugă bucătarul şi râsescurt.

Emisiunea se apropia desfârșit.

”Cândmielul este gata, scoateți-l din cuptor și dezlegați-l de sârmă, scoateți-i bețelede frigăruie, după care ungeți-l cu sos. Adăugați și o crenguță de busuioc, pepost de creastă pe spate. Adăugați și amestecul de legume și serviți.”

Bătrânul tuşi şi se ridică, luă un halat alb dincuier, cu care se îmbrăcă din mers și ieși din apartament. Coborî pe scări,fără să se grăbească, cele 4 etaje ale blocului în care locuia de peste 30 deani, de când venise stagiar în București. Era deja 3 dimineața. Televizorul datla maxim se auzea din fața blocului. Reclame la ulei de măsline extra virgin. Extra virgin striga isteric o voce defemeie tânără. Se sui la volanul unei dubițe albe pe care era scris în culorilecurcubeului Lobotomobil și înainte dea demara spre studiourile PapaBunTV, aranjă cu grijă, pe locul din dreapta, ogeantă mare din piele maro care semăna foarte bine cu o trusă de scule.

Gânduri și pisici negre (care sperie, bineînțeles)

2011-09-22T08:35:00.001+03:00

Astăzi a căzut din cer o pisică neagră. Nu a căzut din copac sau de pe casă, nu a aruncat-o nimeni peste gard. A căzut chiar din cer. Stăteam de vorbă cu o colegă, care îmi povestea că bunicul ei practica magia și că a învățat-o și pe ea să facă să dispară lucruri. Bunicul ăsta al ei nu a murit până nu a reușit să predea acest dar supranatural cuiva din familie. Colega mea părea bucuroasă că nu a fost ea cea care să preia tainele practicilor magice, ci o mătușă. În același timp se mândrea că a mai învățat una-alta de la bunicul vrăjitor. Dacă poți să faci să dispară lucruri, atunci poți să faci să și apară lucruri, îi zic eu rânjind necredincios, gândindu-mă la un portofel plin cu bancnote mari. Nici nu termin bine de zis și deodată pleoșc. Chiar în fața noastră, cade din cer o pisică neagră. Ne-am căcat pe noi, am rămas muți, uitându-ne unul la celălalt cu gurile căscate. Era evident că pisica își rupsese un picior, se zvârcolea în mari chinuri și țipa de ți se sfâșia sufletul. Am sărit de pe scaune și am început să ne agităm, dar niciunul nu avea curaj să pună mâna pe ea. Absolut salvator, iese un coleg să fumeze și amândoi sărim pe el. Ia-o de acolo, nu vezi că moare. Ăsta o vede, luat prin surprindere, o ia și o pune pe un scaun lângă noi. Sărim ca arși în picioare. Pisica, contorsionată de durere, zbiera de mi s-a sculat părul în cap. Toți trei ne agitam în jurul ei, fără să o atingem, generând alternative și pufăind disperați din țigări. S-o ducem repede la veterinar! De unde a căzut, mă? Sigur are hemoragie internă! Fă ceva! Hai că mai are șanse! Pune-o în iarbă! Ba n-o pune, că o mănâncă cîinii! Nu vreau să văd cum moare! Ce neagră e! Deodată, pisica se oprește din zbierat și când mă uit mai bine la ea, văd că nu mai respiră. A murit? mă întreabă cu vocea sugrumată colega mea. Cred că da, îi răspund, dându-mi seama că sunt foarte trist. Aoleu, ia-o de aici, să n-o văd! A murit sub ochii noștri, spune ea printre dinți, la un pas să izbucnească în plâns și își face cruce de trei ori. Colegul ia pisica cu tot cu scaun și dispare. Fumăm câteva țigări una după alta, în tăcere. Nu mă pot abține și o întreb Îți dai seama că pisica asta a căzut din cer? Da, îmi răspunde fără să se uite la mine. Cred că trebuie să mergem să ne spălăm pe mâini, îmi zice ea. Nu avem de ce, îi răspund. Niciunul dintre noi nu a atins-o. Mai încerc o dată. Îți dai seama că pisica asta a căzut din cer și a murit în fața noastră, în timp ce tu povesteai de bunicul tău, care practica ocultismul și care nu s-a lăsat dus până nu a predat cuiva din familie darul blestemat? Ea se uită la mine speriată și în același timp dezgustată, dar nu zice nimic. Păreai bucuroasă că nu ai preluat tu moștenirea, îi zic, fără să îmi dau seama că o atac și zâmbesc mulțumit de spiritul meu de observație. Colega se uită lung la mine, își aprinde o țigare din care trage un fum puternic în piept și zice Așa este, dar tu ai chemat-o... Tu mi-ai zis că pot să fac să și apară lucruri, nespecificând ce anume. Aoleu, mă trezesc zbierând. Deci așa funcționează și încerc să mă liniștesc, dându-mi seama că deja mă simțeam vinovat. Fără să realizez, devin imediat foarte furios. Nu aveam de ce să mă simt vinovat. Încerc să mă scuz. Nu am cerut eu să cadă o pisică neagră din cer. Mă precipit și îi spun rapid, chinuindu-mă să fiu asertiv, în realitate, bâlbâindu-mă Nu sunt eu vinovat. De ce nu ai făcut să apară un portofel plin cu bani? Pentru că nu ai precizat asta, mi-o taie ea scurt. Simțeam că îmi vine s-o strâng de gât. Păi dacă așa merg lucrurile, putea să cadă din cer cursa București-Paris, i-o arunc eu inteligent. Putea, dar n-a fost să fie! Eu cred în minuni, în învierea lui Isus, o aud pe colega mea cum sîsîie cu sânge rece. Eu nu am nevoie să comunic cu spiritele sau să fac să cadă din cer pisici negre. Poftim? Nu-mi venea să cred ce auzeam. Dintr-odată, eu eram cel vinovat pentru moartea pisicii. Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer, o aud spunând, de data asta cu o voce de babă evlavioasă. Ce-i asta? E din Biblie? apuc să mârâi, dându-mi ochii peste cap. Evanghelia după Matei, îmi răspunde dând din cap, atotștiutoare. Slavă Domnului, nu putea să demonstreze nimic. Nu existau martori, mobil, consecințe. Nimic. Doar o pisică neagră căzută din cer. Poate căzuse dintr-un avion, cine știe? Atâta vreme cât nu apărea stăpânul pisicii, nu se putea demonstra nimic. Mă mai liniștisem, îmi aprindeam a nu știu câta țigare, când apare colegul care plecase cu pisica. Părea vesel. Ce-ai făcut cu ea, îl întrebăm amândoi în același timp. Nimic, zâmbește el. Cum nimic? ne mirăm noi. Am închis-o în biroul meu, era foarte bine, a sărit de pe scaun și s-a ascuns sub fotoliu. Incredibil. Aș fi pus pariu că murise, nu mișca, nu mai respira. Mă uitasem foarte atent. Cea mai la îndemână explicație era că pisica are nouă vieți. Totuși, asta căzuse din cer. Orice ar fi, eu nu pot să lucrez în condițiile astea, mi-am zis și am luat decizia s-o roiesc acasă și să analizez pe îndelete întâmplarea. Mi-am luat la revedere de la ei, i-am mai aruncat colegei o privire care se vroia cu subînțeles și am plecat. Am încălecat pe bicicletă și când să ies pe poartă am auzit-o strigând Acum înțelegi de ce păream bucuroasă că nu am preluat eu darul bunicului? Toată copilăria mea a plouat cu pisici negre, băi...

Pe drum, pedalând, m-am mai liniștit. La semaforul de pe Moșilor cu Carol, mi-a trecut un gând năstrușnic prin minte. Să vezi că se duce ăla să vadă ce face pisica și n-o mai găsește în birou.

Ganduri care sperie

2011-09-21T11:55:00.000+03:00

... ca mi-am dorit copii doar ca sa demonstrez ca pot si eu.

... ca mi-am dorit copii doar pentru ca toata lumea isidorea, pentru asa se face, pentru ca asa trebuie

... ca incerc sa fiu mama pe care mi-as fi dorit sa o aibacopilul simina si nu mama de care au nevoie copiii mei

... ca am facut al doilea copil doar ca sa demonstrez caprimul nu a fost o greseala (asta am auzit-o in Revolutionary Road si mi s-ainfipt ca un cui in cap)

... ca mi-am dorit copii ca sa imi demonstrez ca sunt ofemeie intreaga si acum nu stiu pe unde sa mai scot camasa.

... ca Vlad nu vorbeste si se poarta ca un copil de 2 anipentru ca eu il vreau asa.

... ca am facut copii ca sa am cu ce ma lauda si de ce maplange.

... ca nu am gasit inca felul meu de a fi mamă.

... ca poate m-am grăbit si acum mi-e frica si sa gandesc,daramite sa recunosc graba.

... ca imi doresc atat de multe lucruri incompatibile cufamilia si copiii.

Splendoare in iarba

2011-09-20T08:00:00.000+03:00

fotografie de Vlad Basca

A fost odata in iulie, dupa un gratar memorabil.

O idee buna: Curs de step.

2011-09-19T13:48:00.002+03:00

Daca sunteti in pana de idei pentru tehnici de defulare, refulare si canalizare a energiei negative in energie pozitiva (noi suntem meru in pana de astfel de idei).

Daca refuzati sa descarcati surplusul de energie batand copiii, consoarta, vecinii sau trecatorii nevinovati, avem noi o idee: Invatati sa bateti stepul cu Dana Cavaleru.

Cursul de step pentru incepatori

Hai sa incepem toamna in ritm de step! In loc sa batem pasul pe loc, invatam pasii de baza si o coregrafie pe care o vom prezenta la sfarsitul celor 3 luni de curs. Ideea e sa ne simtim bine, sa ne miscam si altfel decat ne-am miscat pana acum si sa bocanim cat putem.
Program: Luni si Miercuri de la 19 la 20.
Incepem Luni 3 octombrie de la ora 19.
Abonamentul lunar (8 sedinte pe luna) este de 200 RON.
Locatie: Str. Sfintii Voievozi nr. 1, la parter

Contact:
Dana Cavaleru
dcavaleru@yahoo.com
0722272550

Home alone din nou

2011-09-18T09:03:00.002+03:00

Prima noapte singuri in apartamentul nostru maaare si goool, dupa cine stie cate luni, ani, secole de puericultura intensiva.
Prima noapte a lui Toma fara mama posesoare de lapte, cantecele si leganele. (la 10 luni jumate)

A fost mai bine decat ne asteptam. Curajosii bunici nu au fost tinuti treji decat o parte din noapte, undeva intre 3 si 6 dimineata, Toma a acceptat pana la urma si lapte din biberon, iar Vladut s-a dovedit un frate de nadejde care l-a incurajat si pupat pe Toma in prima lui noapte "la bunici". Mi-l si imaginez pe Vladut explicandu-i lui "bebe" pe limba lui: "Hai, bebe, nu fii suparat, eu vin des in excursie la bunici, au multe jucarii si ma lasa la desene cat vreau eu. O sa-ti placa, o sa vezi, bunicii stau toata ziua dupa fundul tau si nu te trimit niciodata in camera ta pentru ca ai fost rau. E un loc bun, in plus, sunt si eu cu tine!"

E 9 dimineata (12 ore, deci!) si am chemat deja un taxi ca sa recuperam cei doi baietoi.
O raza de speranta a rasarit si pentru noi in aceasta dimineata. Poate ca, totusi, exista viata si dupa copii. Sau cu copii. Sau in ciuda copiilor. Ma rog, exista viata! Huray!

Un albastru infinit. All inclusive.

2011-09-13T08:00:00.000+03:00

Nu e albastru de Voronet, e albastru de litoral bulgaresc, unde am petrecut cateva zile all inclusive la inceput de septembrie si sfarsit de sezon. Fiind la prima experienta de acest fel ne-am prins mai greu cum se face si am aflta multe chestii interesante abia la sfarsit. Cum ca poti lasa copiii cateva ore la ateliere si jocuri supravegheate de tinere bulgaroaice, ca seara de la 8 la 8.30 e minidisco pentru copiii, ca exista undeva si esspressor, nu numai cafea chioara de la un automat dubios.

In rest, numai de bine, agitatia agitatie, animatia animatie, noi ne-am tinut mai mult pe langa plaja ca nisipul (de aur) si valul sunt sfinte pentru orice turist care se respecta.

De ce nu mai scriem pe blog

2011-09-12T22:41:00.001+03:00

Pentru că internetul e scump la all inclusive in Bulgaria, pentru că Vlad tot nu vorbește, iar Toma repetă într-una cuvântul caca, pentru că personajele colective se iubesc telepatic cu alte personaje colective și dup-aia își trimit sms-uri siropoase, pentru că, de teama caniculei energofage, vacanța s-a prelungit nepermis, pentru că viața în patru nu îți lasă timp pentru scris sau citit, pentru că ne-am dat seama că ne iubim foarte mult, dar ne vom despărți din cauza banilor și asta ne îngrozește teribil, pentru că citim cărți polițiste și ne uităm la desene animate, pentru că am înnebunit de atâta alergătură, pentru că Ian Brown a avut un concert foarte tâmpit weekend-ul trecut, pentru că în jurul nostru se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, pentru că o parte a familiei pleacă dimineața de acasă cu lejeritatea cu care anghilele migrează din Marea Sargaselor, dar uită unde trebuie să se întoarcă și bate amețită pe la alte uși, pentru că așteptăm emoționați ofertele promoționale de Crăciun, pentru că ne bântuie fantomele, pentru că atunci când ne certăm, ne zbierăm unul altuia da tie ce-ti pasă, pentru că știm cu exactitate că vara oamenii nu prea își irosesc timpul pe bloguri.

Am reusit sa scriu un post!

2011-09-12T11:52:00.001+03:00

Intru regulat pe propriul blog, cu speranta vaga caaltcineva a scris in locul nostru, ca cineva a mai postat ceva, orice, ca acest Treibadica a prins in sfarsit viata proprie si nu mai are nevoiede degetele noastre zburand pe tastatura.

Dar nu ne aflam in povestea lui Pinochio, Treibadica e incontinuare cat se poate de virtual si dependent de inspiratia, timpul sidedicatia noastra.

Am scris posturi intregi in cap in timp ce alaptam, spalam,stergeam, scriam texte si mailuri profesionale, impingeam carutul sau stergeamcopilul la fund. Unde s-au dus toate posturile astea, de ce nu le-ai scris pe blogTreibadica? Dumneata ce pazesti, domnule Treibadica si la ce folosesti?

Am scris despre cei doi frati, am scris despre incercari dea merge la gradinita, am scris despre timpul din ce in ce mai scurt, maimeschin, am scris despre bucurii si disperari. De ce nu vorbeste? De ce nu beadin biberon? De ce nu doarme? De ce urla unul? De ce urla celalalt? De ce urla amandoiin acelasi timp? De ce ma infior de groaza si nu de bucurie cand audMaaaaaaamaaaaa? Si de ce nu mai scrie nimeni pe blogul asta?

Ganduri cu trepte

2011-08-26T23:35:00.002+03:00

Pe treptele pe care amcopilarit vara de vara, se lungesc acum la soare ai mei copii. Nu mai zic catimpul trece, ati observat si voi probabil chestia asta. E mai mult decat atat.E un deja vu in care eu sunt si mama si copil; stiu sigur ce vad ei stand pe trepte, dar stiu ce vad si eu de sus, si fac un efort sa imi aduc aminte ca eu sunt adult si ei sunt copiii. Si imivine sa zic ca trece atat de repede dânsul, timpul, incat de fapt sta pe loc.

Nu am innebunit. Doar ca stiu sigur ca sunt si eu in poza asta, in locul liber din stanga, am o rochita alba crosetata si breton.

De trei ori mirare (tot la 9 luni)

2011-08-12T13:32:00.000+03:00

Valurile Dunarii

2011-08-12T12:17:00.000+03:00

Sfarsit de iulie in Delta, la Sfantu Gheorghe, Sulina si pe unde ne-au mai dus valurile. Plimbarea si fotografiile au fost cadou de la Dragos.

Mama si copilul bronzat(i)

2011-08-11T11:58:00.001+03:00

Mă cheamă Roșu

2011-08-08T20:12:00.001+03:00

Povești pentru copii

2011-08-03T21:19:00.002+03:00

Uite că ne întoarcem și la creșterea copiilor. Nu, ei nu se cresc singuri, așa cum și noi credeam acum câțiva ani. Trebuie să-i speli, să-i hrănești, să-i îmbraci, să-i ajuți, să le interzici, să le pui desene, să-i înveți sentimentul de vinovăție (despre asta într-un post viitor), dar indiferent ce alegi sa faci, trebuie să le torni întotdeauna povești.

Ce faci atunci când se termină poveștile? Dacă improvizezi mai mult decât poți duce, la un moment dat, personajele încep să treacă dintr-o poveste în alta, lucrurile se amestecă în capul tău, scufița roșie se crede cei trei purceluși, degețica devine prichindel și conduce o organizație teroristă, nepotul se crede bunic și tot așa. În plus, copiii te miros de fiecare dată când ești nesigur, așa că cel mai simplu este să te întorci tot timpul la sursă, la povestea originală.

Eu prefer să mă întorc aici, pe Povești pentru copii, pentru că sunt o groază de scenete, ghicitori, dar și un alfabetar foarte hazliu, plin de poezioare ușor de învățat.

Ca să nu credeți că vă mint, citiți ce e la K și la W și răspundeți la următoarea ghicitoare:

Câte kiwi în wolfram,

Plătește tata lunar

și primește un kilogram?

Dacă reușiți să răspundeți corect (îl las pe Vlad să jurizeze, când se întoarce mâine de la mare), încercați-o și pe asta:

Omul i se urcă-n spate

Şi-amândoi pleacă departe...

Hai ghiciţi, atât de-nalt

Cine e? Un ...

Nu trișați, fiți mame destoinice și neînduplecate și nu intrați pentru răspuns aici, aici și aici!

Siesta la locul faptei

2011-07-26T08:09:00.000+03:00

Broccoli, esti delicios!

Sa cresc mare, sanatos

Eu pap tot din farfurie

Dar cand din bucatarie

Tre s-ajung in dormitor

Eu prefer s-adorm pe jos.